Volumul „Copilul nedorit”, roman semnat de soţii Ion C. Gociu şi Nelly Gociu, iniţial apărut la Editura Societatea scriitorilor militari, Bucureşti 2015, cu o „Scurtă (şi neprofesionistă) Predoslovie”, semnată de doctorul în istorie, profesor Gheorghe Gorun, cuprinde în cele 240 de pagini o istorie de viaţă, o adevărată saga a unei familii care traversează praguri de vremuri zbuciumate şi tulburi.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                             Foto Lucia Pătraşcu

A fost reeditată şi în ediţia a II-a revăzută la Editura Tipo-Moldova, Romanul de azi, 287 pagini.  Scriitorul Ion C. Gociu este autorul altor volume: „Din Văianu la Toronto”, bidungsroman – 2010, Editura Paper Print București; „Cireşe amare” – nuvele – 2011, Editura Fundația Constantin Brâncuşi; „Maia” vol.I, 2012 şi volumul II, 2013 – Editura Societatea Scriitorilor Militari – București; „La vârsta senectuţii” – 2014, Editura Societatea Scriitorilor Militari şi, iată, noul volum, „Copilul nedorit”, 2015, Editura Societatea Scriitorilor Militari, având-o alături, ca şi coautor, pe soţia sa, Doamna Nelly Gociu.

   Romanul „Copilul nedorit” este format din două părţi, aşezate fiecare pe un anumit palier temporar, scrise cu o anumită încrâncenare, pe o tematică de o acurateţe gravă.

   În Partea întâi acţiunea începe din perioada de după Primul război mondial, pe la 1919, când Ion Găvănescu, fost „copil de ţărani şi bun de minte”, devine învăţător la Şcoala primară din comuna Măru Roş. Va fi un adevărat „membru al obştii”, care se căsătoreşte cu Vetuţa cea „gingaşă, bine făcută şi manierată în vorbire”, fiica unică a negustorului Alexe Grofu, fată şcolită la un „pension de prestigiu” şi împreună au, pe parcursul timpului, şase fete şi un băiat. Învăţătorul Ionică Găvănescu este un membru activ în viaţa comunităţii şi apoi, fiind unul dintre liderii liberali ai judeţului, paricipă la activitatea politică. Familia sa este o familie frumoasă, bine gospodărită, cu părinţi grijulii, care-şi trimit toţi copiii la şcoli bune şi cu bunici ajutători, o familie care ar fi putut duce o viaţă tihnită şi onorabilă. Însă istoria, (şi cei doi autori fac un adevărat recurs la memorie, adunând şi prezentând amănunţit, cu date şi nume reale, evenimentele importante petrecute de-a lungul a peste 30 de ani şi apoi până în zilele noastre), a influenţat soarta unei ţări întregi, deci şi devenirea personală a acestei familii.

   Deoarece, după anii 1950 începuse prigoana împotriva chiaburilor, a oamenilor gospodari, care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă, să renunţe la munca lor de o viaţă, fapt ce va conduce la confiscări forţate, exmatriculări ale copiilor din şcoală, la tot felul de vicisitudini. Sunt împrejurările în care, alături de celelalte surori, păşeşte în viaţă Cornelia, ultima născută,  „copilul nedorit” al acestei familii copleşită de atâtea necazuri neaşteptate. Este vremea invectivelor de tot felul: „Marş din calea noastră burjoaica dracului, că, acum te calc în picioare!” Fata trece greu prin toate aceste încercări (jigniri, exmatriculare, marginalizări), astfel că, deprimată, gândeşte: „Mai bine mă lepăda atunci. N-am cerut eu să mă aducă pe lume, ca să sufăr acum!” Este, de fapt, o revoltă interioară, ce o va îndârji să lupte mai departe pentru viitorul său. Căci acest copil nedorit nu va permite nimănui să-i fure viitorul!

   Parte a doua a romanului, cuprinzând anii de după 1950-52 (când începea o perioadă de umilinţe, de neputinţe şi de lipsă de curaj) până în zilele noastre, are un titlu sugestiv „Dezbrăcarea doliului”. Este o schimbare care se petrece la propriu, după împlinirea unui an de la decesul mamei iubite, dar este şi o lepădare a deprimării, ca o mânuşă aruncată pe terenul de luptă pentru supravieţuire de către membrii familiei atât de greu încercată, când cei trăitori în vremurile noi sunt nevoiţi să accepte ideea că au datoria să privească spre viitor. Tatăl văduv se recăsătoreşte, cele două fete mai mici, Magda şi Cornelia, îşi întemeiază şi ele o familie. Celelalte surori căsătorite sunt deja plecate în lumea albă a altor meleaguri. Şi viaţa merge mai departe!

   Toţi actanţii acestui roman îşi trăiesc viaţa potrivit stării lor sociale. Autorii romanului, orientaţi spre interiorul, dar şi spre exteriorul lor, fac observaţii, constată stări şi situaţii, scot din memorie amintiri din care extrag întâmplările trăite, pe care le translatează în acţiunea romanului. Măiestria scrierii acestui roman constă în veridicitatea faptelor, întovărăşite cu descrieri plastice care îmbogăţesc firul epic al romanului, dându-i specificul realist, autentic. Poate fi vorba despre descrierile fizice ale persoanelor în diferite stări de viaţă sau de moarte: „Bărbat chipeş, domol, flăcău cu educaţie aleasă şi bun simţ, dacălu’Ion Găvănescu…”, sau despre soţia decedată „Pielea frunţii nu mai era încreţită de suferinţă, se întinsese şi ochii, ochii aceia visători erau deschişi, parcă priveau undeva departe, poate la viaţa ei care se încheiase pentru totdeauna!”, alături cu descrieri de comportament pliat după starea ocupaţională, (agricultori, negustori, dascăli, medici, farmacişti sau activişti de partid), după caracterul dobândit (prin naştere, educaţie sau în vâltoarea schimbărilor politico-sociale).

   Talentul scriitoricesc al autorilor acestui roman, construit prin armonizarea diferitelor întâmplări mai mult sau mai deloc fericite, ţese un covor de amintiri, pe care cititorul păşeşte captivat şi plin de pioşenie. Întâlnim deasemenea descrieri minuţioase, până la detaliu, ale locurilor, ale camerelor de locuit, ale mobilierului şi, nu în ultimul rând, ale întâmplărilor petrecute în comunitate, ale praznicelor bisericeşti la care participă toată suflarea comunei, ale obiceiurilor şi datinilor prilejuite de nunta de trei zile, ca-n poveşti, cu alergători, cu muzica lui Angheluţă, cu lada de zestre, cu nelipsitul cumnat de mână, cu nuntaşii îmbrăcaţi în straie tradiţionale de sărbătoare lucrate manual sau alte haine făcute din materialele atât de cunoscute atunci: ia de marchizet, pânza de crepdeşin sau de americă, stofa gabardin. Naşterea, botezul, sunt alte prilejuri de bucurie! Apoi, înmormântarea mamei, care generează stări de deznădejde „De spaimă, fetele fugiseră în fostul salon şi, zgribulite de frigul ce se instalase acolo, cu feţele îndreptate spre icoana cu chipul Maicii Domnului, plângeau cu sughiţuri, smulgându-şi părul din cap”, urmată de parastasul de un an, ca un fel de Cina cea de taină, când toţi membrii familiei discută despre ceea ce va fi. O reuniune care marchează momentul din care fetele educate şi bine pregătite, plecate în viaţă, vor veni din ce în ce mai rar acasă, rostul lor ţesându-se definitiv alături de soţii lor, în alte locuri. Doar „copilul nedorit” rămâne veşnicul vizitator al bătrânului tată însingurat.

  Nu mai puţin importante sunt exprimările lingvistice din text pe care cei doi autori, cu intenţia de a păstra culoarea locală a vocabularului presărat cu regionalisme (tâlvura de orătănii, mârtan, livejul de la cazanul cu ţuică,  a murit de inimă ră), nu pregetă să le împletească într-un melanj neaşteptat cu exprimări moderne (bulversat, m-ai lăsat fără replică,  ai lăsat la latitudinea mea).

  Acţiunea acestui roman începută într-o linişte armonioasă cu iz patriarhal, de „trecute vremi de doamne şi domniţe”, se prăvale brusc într-o istorie cumplită şi nedreaptă, descrisă de autori cu obidă şi încrâncenată revoltă; pentru ca apoi să se ridice cu înţelepciune şi cu nonşalantă detaşare la nivelul înţelegerii faptului că „oamenii sunt sub vremi”, şi pot rămâne astfel, atâta timp cât ei nu ştiu sau nu pot să supună vremurile şi să le schimbe într-un mod fericit.

  Este cunoscut faptul că omul transcede copilăria, tinereţea, senectutea chiar, fiecare în felul său. Şi este lăudabil când totul se întâmplă cu înţelepciunea maturităţii spirituale. Ştim deasemenea că fiecare condeier, porneşte în frumoasa aventură a scrierilor sale începând cu o pioasă închinăciune adusă predecesorilor săi fireşti. Nu se putea ca Doamna Nelly Gociu să nu respecte acest ritual, ce vine din sentimentele adelfic înflorite în inima sa! Şi nici nu se putea ca Domnul Ion C. Gociu să n-o însoţească în acest demers al întoarcerilor printre amintiri! Ca o reverenţă adresată trecutului! Şi ca o recuperare pentru cititori. Recuperare în care sentimentele autorilor sunt gestionate cu moderaţie, chiar dacă acestea s-au dezvoltat într-o lume subversivă, plină de adversităţi, ce au condus la asemenea experienţe. Izvorând din acel univers cu potenţial reprobabil, astăzi, trăirile autorilor se redimensionează într-o reconciliere luminoasă, dincolo de pragul esenţial al existenţei umane.

  În fond, pe firul întâmplărilor aşezate într-o perioadă de ideologie agresivă, această scriere ce ar putea avea drepturi depline în spaţiul „literaturii de sertar” de factură epică, aduce în faţa cititorului, într-o ţesătură măiestrită armonios, povestea unei familii încercate şi, totuşi,  binecuvântată, prin toate acele evenimente petrecute în viaţa lor la zile importante, înscrise în Calendarul ortodox, spre înţelegerea vorbelor înţelepte: „Să privim înapoi cu iertare, înainte cu speranţă, în jos cu înţelegere şi în sus cu recunoştinţă!”, alese drept motto al romanului cu un titlu-metaforă, „Copilul nedorit”,  ca un „testament sentimental” lăsat urmaşilor de către cei doi autori – Ion C. Gociu şi Nelly Gociu.

Lucia PĂTRAŞCU

Brăila, 1 noiembrie 2015