Poet, eseist, critic literar, a. g. secară a publicat şi sub diverse pseudonime. Cititorii îl ştiu, mai ales, datorită volumelor de poezie „de veghe şi de slăbiciune în mintea lui secară” (Ed. Opera Magna, 2006), „Eliotulapropaepustiit” (Ed. Napoca Star, 2008), „Versus. Viaţa şi alte vicii” (Ed. Axa, 2001), „Scriitori gălăţeni pe înţelesul tuturor” (Ed. Axis Libri, 2009), anonimul gălăţean (poeme), Ed. Napoca Star, 2011. Nicolae Colceriu i-a dedicat o amplă cronică literară în Revista Antares nr. 163-165/ 2011.

“Iată o ştire interesantă dincolo de cotidian: „astăzi a.g.secară a scris nişte poeme la sfârşitul cărora a realizat iarăşi că nu înţelege de ce poezia ia uneori forme bizare” „când naufragiem atât de puţin pe insulele ei”.

E de mirare că, venind din postmodernism autorul se postează „într-o revoltă ludică”împotriva curentului, reproşând unui cod la modă poncifele şi sterilitatea: „un labirint ca oricare altul orice text/ de ce să intri în labirint/când toate te pot aştepta acolo?” „să scriem poezia, să nu ne mai scrie ea”.

Întâmpinându-i debutul „remarcabil”, criticul Viorel Ştefănescu intuia natura dublă, de fapt multiplă a unei scriituri dominată de erotism şi reflexivitate”.

I-a urmărit etapele parcurse şi a surprins un portret în continuităţi şi retuşări semnificative, aducând în prim plan o dominantă „El ia în răspăr toate temele literare, benefică fiind ardoarea cu care o face”.

Cărţile de poezie sunt ale unui împătimit, ispăşindu-i slăbiciunea „viciilor”vieţii, de veghe într-o bibliotecă de nisip. Sceptic încă nemântuit („eu n-am curajul de a mă lupta cu visul”), trăieşte „bucuria nebună de a renunţa la o lume pentru primul cuvânt al neantului”. Ezitări ale derutei, după recluziuni impuse rătăcirii imaginare („Poezia este evadare/ dintr-o închisoare imaginară/ în care nebunia rutinei ne închide/ cu sadismul inocenţei”) şi refugiu într-o nădejde efemeră.

O retorică imprevizibilă şi o dialectică a iluziilor îl trec pe a.g.secară prin exorcism, aşezându-l de o vreme în postura să filozofeze între Puterea Cuvântului („dentâi”) şi darwinism, adică să mediteze asupra condiţiei omului „aproape pustiit”şi a poeziei care „este eternă” (…)

Acest nici credincios fără rezerve, nici raţional fără prejudecăţi nu ajunge la Styx sau Aheron, dar aude „glasuri” în Anul Comediei universale („Plimbaţi-vă în fiecare zi prin Infern. Altfel ce rost ar mai avea Purgatoriul şi Paradisul?”. Nerecunoscându-se în propria scriere („oglindă zăludă înstrăinându-mă”), la „tuşa efemerului” bântuit de îndoială („opreşte-te n-ai unde fugi cu scrierea ta amantă n-ai unde ajunge”) va recunoaşte „pierderea mea pare iremediabilă ruptură dintre mine şi cel care scrie se mişcă gândeşte/este atât de imensă încât numai un soi de infern mă mai poate apropia/ fuga aceasta a mea e doar un psalm pe care uneori am impresia că-l ascultă cine trebuie spre mănăstirea dintr-un cuvânt”.

Nu am pierdut un filozof virtual , am rămas lângă poetul „însetat de râsul şi plânsul în stare pură”, lângă un soi de sfârşeală purtată ca povară prea grea pentru o singură viaţă. Atâţia poeţi ai literaturii universale şi-au pus întrebări melancolice care nu produceau răspunsuri. De melancolie( această scârbă morală, deopotrivă socială şi metafizică, boală englezească spun unii) şi Ovidiu a suferit în „tristele”din exilul de la Tomis.

După „toate aceste texte inutile din perspectiva eternităţii a sfinţeniei/şi viermele pe care n-avem voie să-l vedem bătând în ferestrele mărului muşcat”, „eu n-am să vă arăt spaima într-un pumn de ţărână”, „eu nu vreau să judec să cuget să zidesc porţile paradisului meu”.

„Eu nu sunt altceva decât viaţa mea”sună a epitaf dintr-o carte”de veghe”în care unul dintre toţi copiii din oamenii se cred maturi îşi apără condiţia paradisiacă…pentru o glumă atât de reuşită cum e viaţa noastră cea de toate cuvintele”. Quo vadis?

În succesiunea volumelor, poezia se descoperă matură de la început, fără…schimbări la faţă în scriitură. Substanţa ei materială, aparent fără semne de evoluţie , este germinativă. Nu atât ritmurile interioare, cât orizontul viziunii se deschide altor revelaţii. Comparaţi, de exemplu, diversitatea barocă din „De veghe…”(unde fiecare parte ar putea să aparţină, ipotetic, altei cărţi fără să se piardă unitatea întregului) cu evident mai restrânsa gamă a mesajelor în „Eliotulaproapepustiit”(câştigând astfel în esenţializare). Aici, cele două cicluri, „Materia” şi „Antimateria”, se leagă prin elementul opoziţional de compunere, poate după modelul oferit de Stagirit în intuiţiile privind raportul inseparabil dintre materie şi formă, dintre potenţă şi act. Titlurile conceptualizează existenţialul prin subsecvenţe: „omul aproape pustiit”(umdichtung) şi „aproape Omul” um-umdichtung), în contrast cu tonul colocvial sau voit prozaic al poemelor povestind „nebunia şi frumuseţea acestei lumi”. Apropo:”şi monica, sora mea, zice că e prea trist dar am şi eu momentele mele de lăcomie metafizică ori mult prea fizică”.

Poezia are regulile ei, începutul şi sfârşitul vor veni, oricum, nu le poţi alege”de sub taraba în care bunica îşi punea peştele şi zarzavaturile”.

Între manierism şi meşteşug, între naivităţi mimate, autoironii şi sarcasm, personajul dilematic (poetul ajuns pe insula cuvintelor) ne(se)întremează: „O, tu, om cântându-ţi pieirea/Învaţă aceste exerciţii de nemurire/Te roagă/Adică vorbeşte cu tot cel netrecător/Şi n-ai teamă de iremediabil”.

Cât de onest-autentic este acest imaginar poetic al identităţii consemnate în glosări? Atât cât putem crede în mărturisiri şi texte metaforizate. Poetul se consideră o „funcţionarul vieţii mele luând notiţe pentru eternitate”şi „am acum lumea mea de om în apele gândurilor şi ale memoriei”, „m-am născut în cea mai nemiloasă lună a anului…/zi de zi mă despart de mine”.

În răstimp, ag.seară versus a.g.secară este sedus de hotărâri năstruşnice: „Poezia trebuie salvată”. Ce ameninţări o pândesc? Am aflat din lecturi că vulnerabilitatea rămâne mereu atributul creatorilor care consideră că, „poezia este un moft” sau bufonerie preschimbată în verb, dar şi a celor prea sobri în faţa vieţii care nu e nici exclusiv transparentă , nici exclusiv mister: „Viaţa ca un cozonac frământat/de mamaia amalia şi umplut de/mama lui forrest gump pe cine/interesează feliile fără rahat/cacao şi stafide/dacă nici tu nu crezi în frumuseţea/vieţii tale/cine să mai creadă în poveştile de iubire/ori în Poezie”.

Ca şi viaţa, fenomenul literar mereu pluriform se manifestă ca devenire, conştiinţa lirică impunând mutaţii novatoare într-o procesualitate dificil de cuantificat în faze polarizante. Prilej de noi ipostaze: „Dumnezeul scriitorului a zâmbit blând şi a spus unde este poezia acestei lumi care a inventat cuvântul poezie fără a-l întreba. „Poezia merită să aibă un cuvânt numai al ei?”. În iluziile şi resemnările poemelor, ag.secară se întoarce mereu la scrisul său „fiindcă e ceva viaţă acolo”şi ceva moarte („cuvintele sunt umbre/mici cruci negre într-un cimitir cât toate bibliotecile lumii”; „toate cuvintele mele au fost în toate epocile”).

„Eliotulaproapepustiit” poate fi citit (deja s-a întâmplat) ca poem-joc-hipertext pe teme din…Măcar protocolar, cred mai mult în mărturia olografă: „Poemul acesta este o reîncercare de apropiere de Poezie…/Poate e copilul stoicului maturizat”.

„De câteva zile mă gândesc la dreptul meu/ de a-mi imagina o lume fără voia mea secretă;/la dreptul de a născoci imagini care să-mi dea iluzii”.

Încâlcite par să fie căile poetului şi-ale poemelor sale. Cerând îngăduinţă Celui de Sus pentru „trufia ironiilor noastre de deştepţi ai mărginirii noastre, cel ce s-a simţit şi tată şi fiu aşază acum între lăcomia de absolut ori de concret ori de glorie „fluxul conştiinţei versus fluxul memoriei” noi intuiţii ale inspiraţiei:

• „părerile de rău ale fiului”

• „fuga dragă a cărţilor”şi-a poeziei

• „sara maria clara aşteptând un semn al stelelor”

Chiar dacă „să încerci să transformi realitatea într-un text literar este un experiment condamnat la eşec categoric”.

Pe urmele poetului şi ale aventurii sale, am ajuns la „Cuprins. De necuprins”înţelegând „ce ciudat şi probabil trist să fii propriul arhivar ori istoric încă din timpul vieţii”. Presimţind că devine patetic, adresează către cititori: „Şi această carte este şi rod al vanităţii involuntare. Vă rog frumos să mă iertaţi pentru aceasta”.

Nu vă lăsaţi prinşi în capcana cuvintelor lăsate în libertate. a.g.secară glumeşte, evident metafizic, lângă „nebunia şi frumuseţea acestei lumi”.

Nicolae Colceriu