Mai bine de trei săptămâni, am rulat pe laptop-ul meu fotografii şi documente cu Traian T. Coşovei. Multe copii după cartea lui de identitate (în ultimii ani, ca pentru un decar autentic, începeam propunerile de lecturi publice sau de premii cu el), multe fotografii cu Ştefania, soţia lui cea prearăbdătoare, cu Florin Iaru, cu Bogdan O. Popescu (cu mine şi cu Bogdan, Traian a scos, separat, două cărţi sensibile: „Mahalaua de azi pe mâine. Poeme trăite de Dan Mircea Cipariu şi Traian T. Coşovei”, Editura Vinea, 2000, şi „ Pisica neagră, pisica moartă”, Editura Crater, 2001), cu Mihai Zgondoiu (artist vizual care i-a făcut câteva portrete memorabile), cu serile de la Vălenii de Munte oferite de profesorul Constantin I. Găucan (împreună cu regretaţii Romul Munteanu şi Ion Sălişteanu), cu maestrul George Mihăiţă, cu fotograma unei felii de poezie (un tort, la propriu, cu un desen şi un poem al lui Traian, poem care a circulat ca un viral: „Iubito, / dacă aş fi un secret / ce ai face cu mine? / M-ai păstra / sau l-ai spune?”), cu jupânul bistroului Poarta Schei nr.4 din Braşov, Viorel Bachide (de care îl lega patima pentru fumat!), cu Ioan Cristescu (editor şi susţinător entuziast al lui Traian). Cu cât termenul de predare al acestui text se apropia, cu atât neputinţa mea de a scrie ceva literar şi stilistic despre Don Traian devenea tot mai pregnantă, un fel de angoasă lirică pe care o străbăteam cu gândul că clipa trăită în acele fotograme lasă trecutul la…prezent!

Scăparea de real pe care o resimt atunci când mă gândesc la Traian T. Coşovei este una dintre matricele poetice ale poemelor din ultimii ani de viaţă ai poetului din cartierul bucureştean Floreasca. Mirosurile de benzinării şi toate efectele unei percepţii remarcabile a citadinului sunt sublimate de sinestezii desprinse din „Aritmetica pleoapelor” (titlul ultimei sale cărţi, apărută la Tracus Arte, în 2013). Motoarele, puterea difuzoarelor date la maximum, gările, locomotivele, aparatele care ne înconjoară, toate semnele dictaturii obiectelor şi ale „strategiilor fatale”, toate formele de „real” au devenit ceaţă, „călătorii pierdute, deşarte”, „o ultimă îmbrăţişare a pietrei cu valul”. Fuga de real a adus cu sine conştiinţa perisabilităţii umane, nevoia de a găsi în transcendent şi în poeticitatea sa o călătorie prin sine şi prin spaţiile necuprinse ale uitării.

Poate cel mai liric dintre colegii săi de generaţie, Traian T. Coşovei a experimentat poezia în biografie. La început, pedant, în priză directă cu realitatea, căutând şi intensificând efecte stilistice-textuale. În ultimele sale poeme, temele grave ale poeziei – singurătatea, „îndepărtarea de sine”, moartea ori marile întebări despre Fiinţă – sunt prilejul unei reîmprieteniri cu Spiritul, un spirit, din păcate, tot mai apăsat de un trup şi de o biografie atacate de amintiri şi întuneric.

„Restul sunt neîncăpătoare acoperişuri trezite din somn.”

Dan Mircea Cipariu

P.S. O fotografie cu TTC , la Vălenii de Munte,  făcută de Ştefania Coşovei. Eram în Tabăra de Creaţie “Scriitori şi Plasticieni pentru Mileniul III”. Ce vremuri! Textul pe care l-am publicat face parte dintr-o antologie dedicată lui Traian T. Coşovei care va fi editată de Editura Tracus Arte.