Public în acest colţ de pagină electronică textul meu („Un ardelean din Chiojdeanca”) pregătit pentru antologia omagială „Eugen Simion – 80”, Editura Tracus Arte, carte ce va fi lansată joi, 23 aprilie 2013, în Aula Academiei Române (Calea Victoriei nr. 125), în sesiunea omagială pe care Academia Română i-o dedică Profesorului şi criticului literar Eugen Simion. Cuvântul de deschidere al sesiunii omagiale va fi rostit de către academicianul Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române. Vor vorbi despre opera şi personalitatea ilustrului sărbătorit acad. Marius Sala, vicepreşedintele Academiei Române, acad. Viorel Barbu, prof. Michael Metzeltin, membru de onoare al Academiei Române, acad. Grigore Brâncuş, Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Române, dr. Ştefan Colceriu.

Eram adolescent, la 7 kilometri de Blaj, în satul Pănade, satul Cipăreştilor, când am auzit pentru prima dată din gura bunicului meu o spusă celebră a lui Lucian Blaga: „un ardelean este un om care duce un gând până la capăt!”. Îmi închipuiam, încă de pe atunci, că toţi cei care duc un lucru până la capăt sunt adevăraţi ardeleni, chiar dacă ei erau ori veneau din toate colţurile lumii. O geografie interioară pe care o moşteneai ori pe care o dobândeai şi care îţi oferea, prin gândul dus până la capăt, şi autenticitate, şi organicitate, şi o biografie deasupra vremurilor, şi asumarea unui destin de constructor!

Ştiu că Profesorul Eugen Simion îşi are rădăcinile în Prahova, într-un sat de poveste, Chiojdeanca, având o rudă a bunicului său, ilustrul jurist Andrei Rădulescu, cel care fusese, între 1946 şi 1948, preşedintele Academiei Române. Un jurist care a ştiut să apere proprietăţile Academiei Române încât acestea să nu fie naţionalizate în totalitate de regimul comunist. Actele au fost făcute atât de bine de Andrei Rădulescu încât, după Revoluţie, academicianul Eugen Simion, preşedintele Academiei, a putut să ducă la bun sfârşit recuperarea averilor îngrijite juridic de ruda sa de la Chiojdeanca. Un proiect ambiţios care a vizat recâştigarea prestigiului Academiei Române, după ce această instituţie istorică fusese decredibilizată de Elena Ceauşescu & co, a fost pus în pagina realităţii de către Eugen Simion. Moştenirea sa lăsată nemuritorilor ţine de forţa şi de persuasiunea unui ctitor: noua clădire a Bibliotecii Academiei, înzestrată cu aparatură modernă, dacă e să amintesc aici doar scanerul special prin care au fost copiate manuscrisele eminesciene.Trei generaţii de intelectuali, începând cu Nicolae Iorga, continuând cu George Călinescu, Perpessicius şi Constantin Noica, au visat să facsimileze manuscrisele lui Mihai Eminescu. “Dar prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie şi cele mari. La scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, nici un simplu suflet nenorocit, ci o conştiinţă de cultură completă, de la deschiderea spre matematici, pe care abia le cunoaşte, până la aceea către istorie, pentru care avea un organ deosebit. Dacă vrem matematicieni pentru anul 2020, oameni de cultură cu răspunderea specialităţii lor, dacă vrem să se abată şi la noi acea binecuvântată ruşine de-a nu şti tot, atunci n-ar trebui să întârziem editarea caietelor”, scria Constatin Noica, în 1977. Publicarea Caietelor lui Eminescu reprezintă, indiscutabil, proiectul cel mai important al culturii române la începutul acestui mileniu, un proiect dus până la capăt de academicianul Eugen Simion.

Istoria manuscriselor eminesciene începe la 25 ianuarie 1902, atunci când Titu Maiorescu a trimis o scrisoare Academiei Române prin care îşi anunţa decizia de a dona Bibliotecii Academiei manuscrisele primite de la marele poet. „De la Mihail Eminescu – a scris Maiorescu – posed, dăruite mie de dânsul în diverse ocaziuni, multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc, la rândul meu, Academiei Române, pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet”.

Înainte de Al Doilea Război Mondial, Biblioteca Academiei a încercat să fotocopieze câteva dintre Caietele Eminesciene. Fotocopierea nu a dat rezultate pentru că paginile scrise de Eminescu într-o grafie de o desăvârşită fineţe deveneau prin reproducere ilizibile printr-un efect de îngroşare a literelor. Au fost fotocopiate 4 sau 5 caiete cu aceleaşi rezultate ilizibile şi operaţiunea a fost stopată. Între anii 1957-1958, fotografierea manuscriselor a fost reluată, dar paginile copiate pe o hârtie total necorespunzătoare erau de nefolosit. Aceste încercări zac şi astăzi în depozitele secţiei de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.
În anul 1998, filosoful Gabriel Liiceanu şi Editura Humanitas au încercat să tipărească manuscrisele eminesciene.  Încercarea s-a soldat, şi de această dată, cu un eşec. Proiectul celor de la Humanitas nu a văzut lumina tiparului pentru că posibilităţile şi condiţiile de copiere propuse atunci s-au dovedit inadecvate.  Pentru a evita un eşec în ceea ce priveşte redarea fidelă a manuscriselor eminesciene, cu toate particularităţile lor de imagine, text, format şi calitate a hârtiei, profesorul universitar şi graficianul Mircia Dumitrescu i-a propus academicianului Eugen Simion o soluţie unică de prelucrare şi tipărire a manuscriselor scanate. Mircia Dumitrescu a restaurat şi multiplicat manuscrisele eminesciene folosind tehnici clasice de gravură şi de tipar înalt. Între 2004 şi 2010, Caietele Eminesciene au primit finanţare şi au fost publicate integral! În 2006, am susţinut în „Ziua” o campanie publicistică dedicată continuării tipăririi Caietelor Eminescu şi salvării acestui patrimoniu cultural unic. Manuscrisele lui Mihai Eminescu n-au mai fost tipărite în 2006 de către Editura Academiei Române deşi pentru acestea au fost aprobate de la bugetul de stat 10 miliarde lei vechi, iar volumul al şaptelea se afla în lucru la tipografia Monitorul Oficial încă din ianuarie 2006! 10 miliarde de lei s-au dus pe apa sâmbetei şi nimeni nu a fost tras la răspundere. Campania în “Ziua” a dat roade şi, în 2007, a fost reluată tipărirea Caietelor Eminescu. Profesorul Eugen Simion s-a bătut exemplar ca visul lui Noica să fie împlinit. Nu a primit, în schimb, recunoştinţa autorităţilor române. Din contră, a fost chemat să dea cu subsemnatul la DNA!

Domnul Profesor Eugen Simion mi-a povestit, cândva, o întâmplare a domniei sale cu Fănuş Neagu. După ce publicase o cronică literară favorabilă despre o carte a impetuosului prozator, s-a întâlnit cu acesta la un restaurant de la şosea, la “Casa Doina”. Fănuş Neagu nu prea era în apele lui teritoriale şi Eugen Simion l-a întrebat ce se întâmplă cu starea lui. A primit următorul răspuns memorabil: “Da’ te durea mâna să scrii că sunt genial?”. Parafrazând, pe mine nu mă doare mâna să scriu că Profesorul Eugen Simion e genial! Cum adevărul îmi este mai prieten decât geniul, aş concluziona pentru toate gândurile sale duse până la capăt: Eugen Simion este un ardelean! Un ardelean din Chiojdeanca!

La Mulţi Ani, Domnule Profesor Eugen Simion!

Dan Mircea CIPARIU

P.S. Pe 25 mai 2013, academicianul Eugen Simion sărbătoreşte 80 de ani de viaţă.