Ai carte, ai parte 

„Noi când ne mai vedem?”

Telefoanele, scrisorile electronice, sms-urile, cometariile de pe facebook curg necontenit. Fotograme din ultimii ani îmi trec în minte pe repede-înainte. Aproape toate au legătură cu scriitori care au trecut pragul sau cu care am făcut multe proiecte culturale. Trenul Regal, Maratonul de Poezie şi Jazz, Programul de Carte, AgenţiadeCarte, lansări de carte, evenimente literare. Realitatea celor mai mulţi dintre aceşti scriitori a pus ştampila unui destin de nenoroc şi, mai cu seamă, o receptare a cărţii şi a biografiei tot mai aproape de un punct zero, acolo unde indiferenţa a atras sărăcie şi moarte. Foarte mulţi artişti români au plecat la Domnul fără să primească din partea autorităţilor o protecţie socială care să-i salveze de la mizerie şi umilinţă. Cazul Corneliei Maria Savu – poetă şi jurnalistă care va marca istoria ultimilor 40 de ani! – este pilduitor. Într-o ţară în care administraţiile locale şi centrale nu dau niciun leu pentru susţinerea actului creator prin burse, rezidenţe literare, bani pentru documentare sau pentru mobilitate, într-o ţară în care nu există un fond naţional pentru susţinerea artiştilor aflaţi în nevoie sau suferinţă, Cornelia Maria Savu şi-a dus ultimii ani de viaţă cu conştiinţa că a fi creator înseamnă doar a-ţi purta crucea zilei de mâine. Pe cei care au scris şi au afirmat că scriitorii şi artiştii sunt nişte profitori, nişte asistaţi sociali, nişte oameni care produc doar fantasme şi suferinţe, i-aş duce în casa Corneliei Maria Savu pentru a vedea cu ochii lor că, în antecamera morţii, când nu mai ai nimic de apărat şi nu ţi se mai oferă o motivaţie socială, umanitatea, sensibilitatea, creaţia şi ultima speranţă găsită în Dumnezeu pâlpâie, cu slove de pix ieftin, doar într-un manuscris. Îi rog pe bunii mei prieteni să ne gândim cum să ducem până la capăt un fond naţional pentru creatorii români aflaţi în nevoie sau în suferinţă şi o Lege pentru burse, rezidenţe şi mobilitatea creatorilor prin care autorităţile locale şi naţionale să poată acorda susţinere pentru creatorii români.

Dincolo de aceste necesare demersuri, să ne uităm în oglindă şi să ne întrebăm care este relaţia noastră cu Celălalt, cu creatorul din breasla în care activăm, de câte ori am fost la evenimentele unui confrate şi de câte ori am cumpărat cartea sau produsul cultural al unui confrate? Nu putem cere o solidaritate socială dacă nu începem cu propria noastră solidaritate de creatori!

Să mai reflectăm la toate bolile post-postmodernităţii şi la nevoia de a fi, faţă către faţă, chip către chip, pupilă în pupilă – cum zicea Traian T. Coşovei, cu creatorii pe care îi cunoaştem. Să facem din respectul pentru opera celuilalt un crez!

Şi când nu avem nici răspunsuri, nici stare de a ieşi din limitele noastre, să ne amintim propoziţia-mantră a Corneliei Maria Savu: „Noi când ne mai vedem?”

Dan Mircea CIPARIU



Comments are closed.