Ai carte, ai parte 

COPILUL NEDORIT de ION C. GOCIU şi NELLY GOCIU, romanul de inspirație a unei lucrări de excepție (masterat), a studentei Anne Gartych de la Universitatea Adam Mickiewicz din Poznan, Polonia

Anna Gartych: Pe urmele memoriei şi ale istoriei satului românesc afectat de regimul comunistoid

coperta-lucrarii-de-masteratPe ultima sută de metri Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu şi-a câştigat noi adepţi: Minerva Chira, Ana Blandiana, Al. Cistelecan, Emilia Ivancu, Camelia Plăstoi, Oana Păstae. Iată ne-a parvenit zilele acestea (suntem în noiembrie 2016) o lucrare de master a cărei autoare este Anna Gartych iar conducătoare ştiinţifică este excelenta poetă Emilia Ivancu, căreia i-am citit două volume de versuri şi despre care urmează a scrie în „Modelul generator de valori”. Lucrarea mi-a parvenit de la Uniwersytet im. Adama Mickiewicza w Poznaniu Wydzial Neofilologi Kierunek: filologia rumunska (Posnan, 2016) şi are un titlu de-a dreptul provocator: „Pe urmele memoriei şi ale istoriei – discursul autobiografic ca mijloc de recuperare a poziţiei satului românesc afectat de regimul comunist”. Are ca obiect de cercetare satul românesc în perioada regimului comunist dar cele 4 dimensiuni fundamentale ale discursului sunt: istoria, memoria, uitarea, autobiograficul. Noutatea absolută o constituie incursiunea Annei Gartych în literatura română de azi, însă în aceea ancorată strict în actualitate.

I.C. Gociu pentru copertăAutoarea lucrării a selectat trei texte autobiografice: – Marghioliţa Huzum: O viaţă de ţărancă; – Ion C. Gociu şi Nelly Gociu: Copilul nedorit; – Aniţa Nandriş-Cudla: 20 de ani în Siberia. Scopul principal al cercetării îl constituie demonstraţia că satul românesc nu a fost niciodată reabilitat pentru pierderile suferite în comunism, iar memoria e o modalitate – cheie pentru a recupera poziţia ei şi a elibera traume. Structurată atent, în cele trei obişnuite secţiuni, întreprinderea Annei Gartych rezervă capitolul I contextului istorico-politic în România comunistă între anii 1946-1965, infectat de stalinism, iar între anii 1965-1989 otrăvit de ceauşism. Ca unul care am trăit toate aspectele surprinse în conţinut (şi comentariu), subliniez respectul cercetătoarei pentru bibliografie, dorinţa ei de a se orienta către noutăţi editoriale de ultimă oră. Modelele de plecare par să descindă din Vianu, Ralea, Grigurcu, întrucât Anna Gartych nu cade în subiectivitatea eseului, menţinându-se în cadrele unei sociologii în maniera lui Dan C. Mihăilescu ori Ion Cristoiu. Fraza, limpede şi dinamică, nu îşi îngăduie răgazuri contemplative sub presiunea postmodernităţii dar mai ales sub semnul transmodernităţii. În genere, aprecierile ei axiologice sunt valide şi hermeneutic şi transistoric, din pricina bergsonismului reiterat verosimil, dar ontologia implicită îi permite cercetătoarei să marcheze teoretic o primă antiteză metodologică: microistorie – macroistorie. Apoi – sub „tutela” modelului ricoeurian (preferat şi de mine – n.m.), Anna Gartych redesenează traseul enunţat iniţial: istorie – memorie – uitare – discurs autobiografic – memorialistică – hipermnezie – estetică. Iată ce ne încredinţează! Citez: „Conexiunea între istorie şi memorie ce stă la baza acestei lucrări reprezintă o sursă veridică în procesul de recuperare a identităţii rurale nimicite de regimul comunist. Prin urmare, folosind perspectiva interdisciplinară (pe când şi cea transdisciplinară, ca etapă net superioară? – n.m.), cele trei capitole ale tezei mele îşi propun să revizuiască anume fapte istorice care au afectat societatea rurală românească în cel mai dur mod posibil” (Anna Gartych, 2016, p. 8). Dar atât despre masteranda poloneză. Pe mine mă interesează opiniile sale asupra romanului „Copilul nedorit” semnat de columniştii Ion C. Gociu şi soţia sa Nelly Gociu, doi proaspeţi afiliaţi Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu.

1234Prima observaţie este că romanul în discuţie e memorialistic, la care, după propria-mi lectură, subscriu. A doua că este o oglindă 2 fidelă a epocii-referent. A treia că romanul celor doi prozatori din Gorj respectă regula conform căreia memoria singură poate fi o formă de justiţie. A patra că genul memorialistic îşi asumă responsabilitatea grozavă de a crea istoria. A cincia că este respectată legea narativă a perspectivei în timp. A şasea că o mare proză se referă la unicitatea anumitor evenimente istorice. Mai departe! Romanul „Copilul nedorit” a arătat că trebuie să fie dorit deoarece e o formă de contra-istorie; deoarece cercurile narative ale vieţii sunt şi cele ale povestirii; deoarece memoria îşi e propria dovadă; deoarece e o mărturie zdrobitoare a totalismului subminator al clasei ţărănimii; deoarece pactul autobiografic nu absolvă de vină ci incriminează crima odioasă şi sistemul concentraţionar dejisto-ceauşist; deoarece scrierea autobiografică este o formă de a face faţă trecutului pentru a crea un sentiment coerent de identitate; deoarece romanul a fost un demers etic şi poate hipermnezic. Oprindu-mă aici, cu notele mele de lectură, voi ceda spaţiul editorial capitolului al treilea din teza de masterat a Annei Gartych şi mai ales concluziilor (vezi pp. 48-67).

Ion Popescu-Brădiceni



Comments are closed.