Despre

„COPILUL NEDORIT”

al domnului Ion C. Gociu și al doamnei Nelly Gociu

Editura Societății Scriitorilor Militari, București, 2015

Nicolae BRÂNZAN

***

            Pe la mijlocul lunii iulie a acestui an – 2015 – am primit invitația generoasă a domnului Titi (Lungulescu) și a doamnei Cornelia (Găvănescu) de a face o călătorie în timp și într-un spațiu apropiat, pentru a readuce în actualitate fapte și oameni de odinioară, gravate în sufletele și mințile celor doi, grație unui jurnal ținut „la zi” de către doamna Cornelia încă din adolescență, dar și grație harului cu care domnul Titi a fost înzestrat și pe care domnia-sa și l-a cultivat și l-a întreținut continuu, acela de a ști și a putea să lege vorbele spre a îngădui fiecăruia să înțeleagă poveștile de viață pe care le înfățișează.

            Călătoria a durat aproape un veac condensat în vreo două zile de „taifas” cu ilustrele persoane care mă invitaseră.

            …Am făcut cunoștință, mai întâi, cu Ion Găvănescu, căruia – la sugestia preotului Mischie, om al zonei – cu toții îi spuneau Ionică; tânărul era institutor și m-a impresionat prin felul în care își ducea existența: lucid, harnic, devotat semenilor, copiilor pe care îi învăța carte, corect, demn și cinstit. În biografia sa, am descoperit numeroase elemente proprii și devenirii autorului acestor considerații: fiu de țărani cu mulți copii, dornic de a scăpa, prin învățătură, de condițiile materiale precare, nevoit să-și petreacă anii de început ai vieții, copilăria, „prin muncă”, la păzitul vitelor, cultivarea terenului agricol, culesul roadelor și câte și mai câte activități desfășurate în lumea satelor de la începututl secolului al XX –lea.

            Ca ofițer în rezervă al Regimentului 4 Vânători de munte, participase la luptele duse pentru înfrângerea armatelor bolșevice ale zvăpăiatului Bella Kun. Noul context de după prima conflagrație mondială (întregirea teritorială a țării, făurirea statului național unitar, reforme sociale etc.) îi aduce unele drepturi, printre care și acela de a primi o suprafață de două hectare de teren pentru a-și întemeia o gospodărie în mediul rural, unde era nevoie de dascăli. Ionică Găvănescu se integrează în viața comunității din localitatea Mărul Roș și devine un model, prin înțelepciunea dovedită, prin persuasiunea pe care o degaja și prin apostolatul practicat. Lumea îl aprecia, fetele îl râvneau, politicienii vremii îl curtau. El însuși, ca mulți alți intelectuali ai vremii, devine liberal, nu unul oarecare, ci lider local și zonal.

            Prin mijlocirea lui Ion Găvănescu, am cunoscut pe boier Alexe Grofu, proprietar de prăvălie și pe a sa consoartă, cocoana Lica (Elena), oameni chibzuiți care știau să obțină, prin eforturi permanente, foloase nu numai de pe urma prăvăliei, „cea mai veche și mai bine aprovizionată prăvălie, patentată din anul 1895”, ci și de pe urma pământului arabil, livezilor, animalelor deținute. Bogăția cea mai mare a lui Alexe și a Licăi era, însă, fiica lor, Vetuța, o mândrețe de fată, absolventă a 3 ani de pension, care își luase ca pildă de comportament și ținută vestimentară pe Regina Maria. Îi luase, aparent, mințile și învățătorului Ionică.

            După drăguțe și insistente tatonări, cu îngăduința și îndemnul tacit ale tatălui Alexe (Tuțu), cu încurajarea prefectului Ion Arjoceanu, a doctorului Hanu și a preotului Mischie, cei doi și-au unit destinele. Am privit cu dragoste și cu admirație o nuntă ca în povești, cu bucate alese, gătite după datina locului, o nuntă cu alergători și cu ospătari de la faimosul restaurant Modern din Târgu-Jiu. Tinerii însurăței erau îmbrăcați după ultimele cerințe ale modei, promovate de magazinele din Târg. Orchestra lui Costică Turturică din Arțaru s-a întrecut pe sine, iar solista și-a dezvelit sânul pentru a primi cocoloașe de bani de la meseni, unul și unul.

            Viața ca soți a învățătorului Ion Găvănescu și a Vetuței pornise sub cele mai bune auspicii. Nimeni nu întrevedea vreo posibilă opreliște în calea unei fericiri perpetue. Ne-am bucurat, ne-am veselit, am râs, ne-am distrat și, fără să ne dăm seama, ne-am făcut, cu toții, planuri optimiste pentru anii care urmau. N-a fost să fie! A trebuit să suspinăm de multe ori și să vărsăm lacrimi de tristețe. Tinerei familii i-a murit, pe neașteptate, primul copil. Era o fetiță cu numele Elena, după cel al bunicii sale. Înainte de a pricepe ceva despre viață, a intrat, la nici zece luni, în lumea de dincolo de bine și rău, de speranță și deznădejde.

            După ani, cel despre care se credea că va duce mai departe idealurile și experiența de viață a tatălui său, fiul Nicolae Găvănescu și nepotul iubit al lui Alexe Grofu, feblețea familiei, elev în ultimul an al Școlii Normale din Turnu-Severin, după cina în familie din preajma sărbătoririi zilei dascălului, iese „la o țigară”, manevrează greșit o capsă și un material exploziv și rămâne fără suflare, întins pe zăpada imaculată. Era pe 29 ianuarie 1949.

            Pe când aveau deja 6 copii (încă nu pierise Nicolae), dăscălița rămâne din nou însărcinată și soții pun la cale un avort. Numai că în noaptea de dinaintea plecării la oraș pentru a-și aplica planul, femeia are un vis crucial: se făcea că, undeva, într-o apă tulbure, plânge un copil, gata-gata să se înece. Dăscălița sare să-l salveze, îl scoate din apă și vede că e o fetiță. Era ziua Sfântului Sfințit Corneliu Sutașul, își dă seama de marele păcat pe care urma să-l facă și nu mai pleacă. La soroc, se naște o ființă plăpândă, care primește numele de Cornelia, copil nedorit în împrejurări de neliniște, dar care, până la urmă, s-a dovedit de mare sprijin pentru tatăl ajuns la anii neputinței.

            Fetele cele mari urmează școlile la care au fost trimise și, în condițiile social-istorice date, pleacă fiecare în lumea largă pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele și pentru a li se pierde urma…

            Vremurile erau în schimbare radicală, greutățile de tot felul dădeau târcoale familiei dascălului și dăscăliței. Ascensiunea legionară, dictatura carlistă, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov lăsaseră urme adânci asupra soartei României și a Europei. Are loc cel de-al doilea război, după care țara intră sub influența sovieticilor. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946,  „ajutate” de noii cotropitori, au dus la dispariția partidelor istorice, inclusiv a Partidului Național Liberal, la circumscrierea României în rigorile lagărului socialist, la proclamarea republicii.

            Destinele multora dintre români se împletesc cu destinul zigzagat al țării.

            Prietenul nostru, Ionică Găvănescu, preda prăvălia prin naționalizare, „de bună voie” la stat livezile, pădurile; este pensionat… fără pensie, pe motiv că venitul agricol depășea plafonul prevăzut, este declarat chiabur și e supus la cote obligatorii nejustificate și greu de suportat. Cărțile i se ard. I se ridică tot ce mai avea: trăsură, cazane, mobilă. Este umilit de către niște activiști zeloși, soioși și analfabeți. Sunt umilite și fetele care-i mai rămăseseră pe aproape de către o primăriță (președinta sfatului popular), bețivă și impertinentă. Cornelia e exclusă din rândul utemiștilor și exmatriculată din liceu.

            Dăscălița se îmbolnăvește grav și, cu toate strădaniile doctorului Hanu și ale farmacistei Luxița Lupu (fostă proprietară de farmacie, devenită simplă vânzătoare) își dă obștescul sfârșit. Dascălul, după o vreme și după ce organizase pomenirea de un an, primește vizita unei femei care, solicitându-i un butoi sub formă de împrumut, îi aduce mâncare și băutură: cârnați și mușcheți de la garniță, ouă, țuică. Femeia nu mai pleacă, iar el e chemat de oficialități pentru a da seama de motivele pentru care… exploatează o femeie și, pe deasupra este și curvar. Până la urmă, după ce își liniștește și fetele, Ion Găvănescu se căsătorește cu Gena – așa se numea femeia care – pe lângă unele satisfacții produse bărbatului, pusese și multă durere la odiseea intelectualului. Și cum totul se scurge, și viața domnului Ionică s-a scurs, iar el și-a reunit sufletul cu cel al dăscăliței sale.

            Ne-am bucurat  pentru reușitele Corneliei. Ea a fost reprimită la liceu (fără frecvență), pe care

l-a absolvit cu succes, a acceptat servicii la o Bază de aprovizionare și, apoi, la un Trust agricol.

            Domnul Titi Lungulescu, după o încercare neizbutită de a-i fura inima Corneliei în timpul liceului, o reîntâlnește și o convinge să devină doamna Lungulescu. Este și explicabil dacă ținem seama de faptul că domnul Titi – băiat de oraș, frumos și curtenitor – a fost și a rămas un om extrem de serios. A parcurs liceul la timp, a absolvit Institutul de Studii Economice și Planificare și a ajuns revizor în urbea noastră, persoană rafinată, cu gusturi fine, cunoscut și respectat.

            Împreună, cei doi, ajunși la o vârstă frumoasă, într-o nouă etapă istorică, formează o familie onorabilă, în fața căreia, mulți trecători, în serile destinate plimbării stradale, își ridică pălăriile.

***

            Și, cum călătoria s-a isprăvit, să ne întoarcem la curtea Domnului și Doamnei Gociu.

            Primul element de originalitate al volumului constă în faptul că e semnat de doi autori: Ion și Nelly Gociu. Până acum, aparițiile literare ale scriitorului Ion C. Gociu erau semnate doar de către dumnealui, doamna fiind prezentă constant la lansări.

            În al doilea rând, transpare cu claritate tenta autobiografică a romanului. Elementele de viață trăite realmente se împletesc cu cele de viață virtuală, imaginară. Nu e cazul să încerci a le separa pentru că te poți afunda în incertitudini. Mai mult, cred că faptele imaginate sunt pe deplin asumate de către cei doi, încât nici domniile-lor nu le mai pot gândi disparat. Aceasta este o presupunere, bineînțeles și nu trebuie luată ca judecată de valoare absolută, deși se întemeiază, printre altele, pe alegerea, în vederea construcției cărții, a unor nume proprii, a unor toponime și realități de altădată și mai recente, îndeobște cunoscute. Să spunem că o localitate cu numele Măru Roșu se consemnează în județul Mehedinți, iar atmosfera descrisă seamănă izbitor (strict după părerea mea!) cu stările de fapte întâlnite în arealul Ciuperceni-Godineşti din judeţul Gorj. Adăugăm că nume de oameni precum Grofu, Mischie, Arjoceanu, Găvănescu, Lupu (poate fi Lupescu), Gâlcescu (director de liceu) ori de aşezăminte şi străzi – modern, Teatrul Milescu, Sala Căldăruşe şi altele – sunt de multă vreme în memoria colectivă a gorjenilor.

            Talentul autorilor este confirmat pe deplin şi se aşteaptă ca el să fie consolidat pe mai departe întrucât, parafrazând, talentul vine scriind…

            Cartea este prefaţată pertinent şi convingător de către profesorul doctor Gheorghe Gorun care abordează, mai ales din perspectivă istorică, textul soţilor Gociu, insistând pe două aspecte definitorii ale scrierii:

• Vorbele de duh: „Să privim înapoi cu iertare,/ înainte cu speranţă,/ în jos cu înţelegere/ și în sus cu recunoştinţă/”.

Semnatarul „predosloviei” găseşte, pe bună dreptate, multă înţelepciune şi mult adevăr în aceste

vorbe, pe care le putem echivala cu expresia atât de cunoscută „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire), atribuită istoricului Tacit. Aceasta ar fi un îndemn la abandonarea mâniei şi încercarea de a trata faptele istorice cu cât mai multă obiectivitate, aşa cum au fost.

• Legăturile de nedesfăcut dintre autorii romanului şi evenimentele religioase ce însoţesc viaţa satului de la începutul până la sfârşitul anului calendaristic şi anului bisericesc.

La fiecare dintre aceste sărbători, în prejma lor, în timpul lor sau imediat ce ele au avut loc, s-a întâmplat ceva semnificativ în trecerea oamenilor prin propria existenţă, evoluţia comunităţilor şi a societăţii, în ansamblu.

Referiri competente la carte au mai scris: domnul Ion Predoşanu, jurnalist cu experienţă vastă în plan publicistic, cultural şi social; poetul Geo Filiș, precum și Mircea M Pop, poet şi doamna Helene Pflitsch, prozatoare, ambii născuți în România şi trăitori în Germania. Desigur, când cartea soţilor Gociu va pătrunde mai mult în public, cronicile vor creşte numeric şi, de ce nu, calitativ.

Întrucât nu-mi pot îngădui să fac o analiză exhaustivă, reţin atenţia cititorului doar asupra câtorva aspecte care ţin de personalităţile autorilor, de trăsăturile intrinseci ale acestora.

Ambii probează un nivel superior de cunoaştere a lumii, de instruire, de acumulare de informaţii şi cultural, exprimat prin modul elevat în care ştiu să transmită semenilor acele informaţii de care dispun şi pe care le transformă în trăiri, în stări de bucurie sau de tristeţe provenite de la personajele cărţii. Cum spuneam mai sus, luând contact cu Alexe Grofu şi soţia sa, cu Ionică Găvănescu şi dăscăliţa lui, cu copiii acestora, în speţă, cu fiicele, este exclus să nu empatizezi, să nu le fii alături la bine şi la rău şi să nu-i „adopţi” ca prieteni sau chiar rude. Şi – lucru foarte important pentru scriitor – toate sentimentele pe care ni le trezeşte lectura se îndreaptă spre domnul Ion şi doamna Nelly, cărora era cât pe-aci să le zic domnul Titi şi doamna Cornelia.

Cariera de militar a domnului Ion C. Gociu, domnia-sa fiind colonel (r) al armatei române, se regăseşte în roman, materializată într-o ordine exemplară a derulării povestirii, într-o logică perfectă a clădirii frazelor; deşi avem de a face cu două părţi care ar putea fi considerate distincte, precum şi cu numeroase componente punctuale, textul rămâne unitar.

Pe de altă parte, frazele ce se perindă în cele 239 de pagini nu cuprind preţiozităţi lingvistice sau figuri de stil forţate. De aceea, cititorul va avea de trăit multe satisfacţii spirituale. Limbajul folosit este „de-al nostru” şi presărat pe alocuri cu expresii şi cuvinte cu care noi, cei ce ne-am născut şi am stat mai multă vreme la ţară, ne reîntâlnim. Pe unele le-am menţionat pe parcurs, dar nu strică dacă le mai transcriem selectiv. Trandafirul, la gorjeni, nu este doar floarea viu şi divers colorată, plăcut mirositoare, ci şi o bunătate pe care gospodarul o prepară pentru iarnă din porcul tăiat la Crăciun şi o conservă, alături de altă delicatesă, muşchetele, în garniţă sau la fum, în podul casei. Cârnelegi, termen uzitat frecvent, reprezintă săptămâna din perioada de dulce a Crăciunului, în care e dezlegare la carne chiar miercurea şi vinerea; goci (miligoci) este banala infecţie a ochiului, numită şi urcior sau, ştiinţific, orjelet; puriceii sunt un preparat din pâine sfărâmată şi prăjită în tigaie, fiind sinonim pentru zăbic.

Se poate remarca o anumită predilecţie pentru surprinderea detaliilor, fie că sunt de acţiune, fie de ambient. Mobilele din cameră sunt văzute în cel mai mic amănunt; medicamentele recomandate pacienţilor sunt prezentate cu… profesionalism; pe becul din tavanul locuinţelor sunt observate petele lăsate de muşte etc. Tenta doctă de redare se împleteşte cu folosirea accentelor şi timpul specific zonei noastre: perfectul simplu este utilizat frecvent şi, mai ales, când trebuie, aşa cum preciza şi domnul profesor Gorun.

În mod inevitabil, evenimentele istorice nu sunt lăsate în afară. Meritul autorilor este, însă, acela că ei doar le reamintesc, revărsând asupra lor multă simţire patriotică, fără implicare pasională, ci, dimpotrivă, cu deplină detaşare.

Romanul se termină printr-o postfaţă în care se sugerează o meditaţie autentică asupra perioadei de după anul 1989: ce a fost bun? ce a fost rău? cum putea evolua România.

Acum, alte învăţăminte desprinse din parcurgerea cărţii:

Un soi de „luptă de clasă” transcede etapele istorice, apărând ca un fenomen remanent. E posibil ca, în împrejurări specifice, cei pe care i-ai ajutat cândva să se ridice împotriva ta; unii oameni devin „instrumente” pentru răzbunări induse de indivizi interesaţi.

Societatea nu se manifestă ca o „mamă” pentru membrii săi. Ea îşi arată de multe ori ingratitudinea.

Ar fi benefic să revenim la tradiţiile strămoşeşti pentru ca, şi pe această cale, să ne impunem în faţa altora identitatea noastră românească.

Nicolae BRÂNZAN, 

15 august 2015