Scriitorul Ion C. Gociu revine cu un nou volum (al II -lea) care folosește ca motiv, ca suport, orașul Brăila, tratat – cumva – ca fiind un fel de centru al universului în jurul căruia se țes speranțe, visuri, bucurii, deznădejdi, eșecuri, amintiri. Toate – îmbrăcate în imagini ferme și, în același timp, pline de duioșie, izvorâte din evocarea altor vremi pe care mulți dintre cei aflați la vârstele a doua, a treia, le au depozitate și le păstrează cu grijă în memorie.

De data aceasta este vorba despre BRĂILA, ORAȘUL AMINTIRILOR, cu subtitlul Nea Costică, o carte ce se citește cu multă plăcere, dat fiind faptul că acțiunea „curge” armonios, convingător și impresionant; este continuarea celor spuse de autor în primul volum – Brăila, orașul speranțelor. Meticulos și ordonat, cum a dovedit-o în toate scrierile de până acum ale domniei–sale, Ion C. Gociu întreprinde demersul de a insera în paginile de la sfârșit referiri critice și rezumative asupra primului volum, încât cititorul să retrăiască și să integreze drumul personajelor, perindarea evenimentelor premergătoare și să realizeze itinerariul sinuos de la speranțe la amintiri.

Având posibilitatea de a lectura mai multe creații ale domnului Ion C. Gociu, mi-am dat seama că una din căile prin care acesta imprimă caracterul de originalitate lucrărilor tipărite constă în stabilirea reperelor ce urmează a fi circumscrise textului. Este vorba despre fapte istorice, areale geografice, date din calendar, comandamente morale, componente ale vieții economice, obiceiuri, datini și tradiții, tipuri reprezentative, destine umane diverse, trăiri și multe altele;  ele constituie scheletul pe care se urzește construcția romanului și prin care ne îndeamnă să devenim părtași la întâmplările mai mult sau mai puțin agreabile, relevate. 

Spațiul considerat ca scenă a evenimentelor nu este – cum s-ar putea crede din titlu – orașul Brăila, care rămâne îndepărtat în timpul trecut și acoperit cu o mantie de tristețe, de nostalgie. Speranțele legate de el s-au risipit odată cu moartea, pricinuită de o boală necruțătoare, a Ghiorghiței, sora lui Costică și mătușa lui Ion, care îi promisese copilului că îl va înfia și-l va duce în urbea dunăreană, unde ea își făcuse un rost de viețuire demnă și decentă. De la Ciuperceni și din satele dimprejur (Chilii, Racoți, Vălcea, Didilești, Peșteana) călătorim prin Călărași și zăbovim în Târg, adică în capitala Gorjului, prin pădurile răcoroase ale meleagurilor natale sau prin podgoriile gospodarilor. Pretutindeni, se degajă sentimentul coeziunii omului cu natura, cu viețuitoarele din codru ori cu cele din propria ogradă.

Timpul este îmbrăcat în mantia îndeletnicirilor vitale: cultivarea ogorului, îngrijirea animalelor și orătăniilor din bătătură, trocul de produse cu vecinătățile ori cu alte comunităti aflate la distanță și – mai presus de orice – îngrijirea și educarea copiilor. Omul de la țară – îndeosebi – știe să prețuiască timpul, să nu-l risipească inutil și să-l folosească rodnic pentru sine, pentru apropiați, pentru semeni. Și astfel, generațiile vin și pleacă, lăsând loc altora și altora… 

În roman, se perindă personaje cu care într-o oarecare măsură am făcut cunoștiință încă din primul volum. La ele se adaugă altele noi, născute din împrejurările pe care autorul le ia în considerare. Unele apar indirect, dând culoare narațiunii, așa cum este cazul fostului prim-ministru Gheorghe Tătărescu, de care se leagă numeroare ctitorii în Gorj.

• Principalul personaj rămâne, însă, Costică al Gugioanii, Nea Costică, așa cum îl apelau, la bătrânețe, copiii satului și femeile interesate…

Bărbat în puterea vârstei, la anii tinereții, Costică decide să rămână acasă, alături de Veta, soția lui, și de cei doi băieți – Ion și Rițu. (Mai târziu, în familie apare și o fetiță care primește numele de Eleonora). Planurile gândite pe când era la Brăila se spulberă, iar speranța fundamentală e legată acum de eventuala înființare în Târg a unei fabrici de țigarete la care să se poată angaja pentru salariu și pentru a fi relativ aproape de ai săi. Deseori, se mânia, mai mult în tăcere, că i-a fost dat tocmai lui ca, într-un interval de un an, să-i moară trei oameni dragi: tată, frate, bunică. Totuși, în plan general, se considera norocos de mersul vieții și, de cele mai multe ori, a știut (ori a nimerit!) să facă alegerile potrivite.

• Costică Gugea este creionat ca fiind un om total: nimic nu-i scapă din ceea ce imprimă farmec existenței, dând piept bărbătește cu cele rele. Deși au fost momente de cumpănă ori de înfrângere, și-a continuat tenace propria cale.

Ca toți ceilalți, a trăit frământările timpului, mai ales că „a prins” perioade tumultoase, aducătoare de întrebări ale căror răspunsuri sunt greu de găsit.

Bunăoară, cândva, își pusese semnătura pe un tabel întocmit la Clubul Albina, de orientare legionară. Aceasta avea să-i creeze probleme atunci când nimeni nu stătea să analizeze dacă o făcuse din convingere sau sub presiune.

În altă etapă, dilema era dată de o posibilă înscriere în partidul muncitoresc ori în cel social-democrat. S-a dus spre cel de-al doilea, aripa Titel Petrescu.

Îl marchează dangătul de jale al clopotelor anunțătoare ale grozăviilor ce urmau să se petreacă prin declanșarea celui de-al doilea război mondial: anexarea Basarabiei, a Cadrilaterului, a Ardealului. Multe vieți vor fi curmate și multe tristeți se vor abate asupra țării.

Costică Gugea era un om plin de grijă pentru ceilalți. Gândindu-se la viitoarea mobilizare pentru concentrare, la șansa de a pleca la serviciu, la Călărași, își pune ordine în treburile gospodărești. Pleacă în deal la vie, împreună cu cei doi fii, pentru că nu o putea lăsa pe Veta cu muncile neisprăvite. Voia ca totul sa fie ca la carte.

Îi plăcea să fie fruntaș în toate – și ca grad militar, și la muncă. Ocrotit de noroc, e mobilizat în formațiunile chemate la construcția fabricii de țigarete din Târg, unde se remarcă exemplar. Construcția se termină, se oferă locuri de muncă celor încadrați și condiții de cultivare a tutunului pentru posesorii de terenuri. El rămâne salariat al întreprinderii.

Este adaptabil, disciplinat. Aci o întâlnește pe colega Marioara, ajunsă – până la urmă – șefă la UFDR, având o mare influență în viața politică locală; ea îl învață pe Costică să „acopere” câteva elemente ale biografiei, spre a ajunge „în slujba partidului”. Astfel, lucrează ca șef de cadre, director de întreprindere, salariat cu muncă de răspundere la Direcția Silvică. Când „tovarășii” au aflat de scăpările voluntare din autobiografia lui Costică, l-au trimis la munca de jos, în funcția de pădurar. Acolo, arată noi calități; Realizează cișmele, curăță pădurea de uscături, ajută pe nevoiași, face adăpost din mușchi argintii și frunze uscate și așa mai departe. Este însoțit mereu de câinele Floricel, un soi de camarad necuvântător și devotat.

Nea Costică e un familist model, dar uneori îi mai fug ochii spre unele ispite feminine. Memorabile sunt Ancuța din Brăila, înainte de căsătorie, Iulia, soție de patron și Marioara, țiganca Gena, nevastă de lăutar și căutătoare de vreascuri pentru a-și umple zilnic croșna.

• Ajuns om mare, absolvent al ISEP București, Ion, fiul cel dintâi al lui Nea Costică, vine în vizită la părinți, unde află foarte multe, din conversația avută cu ei, dar – mai ales – dintr-un jurnal în care notase crâmpeie semnificative din devenirea sa și pe care îl găsește ascuns și nu prea…

E impresionat de moartea prematură a mătușii sale din Brăila, care hotărâse să-l înfieze; se întreabă, cu pronunțată curiozitate, ce se întâmpla cu el dacă tristul eveniment nu avea loc și își răspunde că urma să intre în categoria fiilor de negustori capitaliști și să sufere rigorile luptei de clasă. „O tempora!”

Din catastif își dă seama că nu-l cunoscuse îndeajuns pe tatăl său; „vede” ca dintr-un rezumat, pregătirile pentru război și derularea acestora, controlul și presiunea de după 1946, asupra indivizilor de către societate. Deși nu avea studii superioare, Costică realizează analize amănunțite asupra unor manifestări care s-au dezvoltat până azi. Lichelismul, dorința de parvenire, campaniile electorale sunt surprinse cu multă acuratețe.

Spre destindere, consemnăm două aspecte de propagandă electorală:

Blocul Partidelor Democrate își punea adepții să strige și își scria pe afișe texte precum:  B înseamnă bine/P înseamnă pâine/D – democrație/ VOTAȚI SOARELE!

Partidul Național Țărănesc răspundea prompt: Soarele, dușman cumplit/ Toată vara ne-a pârlit/După ce ne-a ars cu totul/Vine să ne ceară votul.

• Folosind un stil atrăgător, cu un limbaj curat, pe înțelesul tuturor, scriitorul Ion C. Gociu introduce în roman scurte povestiri, adevărate legende, spuse cu seriozitate, dar și cu amuzament. Reținem pe aceea ce înfățișează frica pe care o inspirau nemții când apăreau de prin porumbiș sau din lăstarii pădurii. Bătrânele satului foloseau ce aveau la îndemână (bâte, furci, sape) și se puneau pe fugă. Spaima nemților, ce mai …! Reținem, de asemenea, atmosfera nedeilor, a bâlciurilor:
• Unde vă duceți, frumoșilor? sunt întrebați tinerii.
• La bâlci, răspund cu voioșie aceștia.
• De unde veniți, frumoșilor? sunt întrebați, la înapoiere.
• De la „bâââlci”, răspund sleiți de puteri cei întrebați.

• Și cum toate din lumea aceasta se scufundă cândva în infinit, Costică și Veta au trecut în lumea „celor drepți”. Casa lor, plină altădată de veselie și voie bună, a fost părăsită. În liniște, sub pătura anotimpurilor, își așteaptă și ea sfârșitul…

Rigoriile luptei de clasă nu l-au acaparat, în mod obiectiv, pe Ion, fiul lui Constantin Gugea, viitorul scriitor Gociu. L-au marcat, însă, alte rigori la fel de aspre și supuse unui subiectivism fără vreo urmă de omenie. Tocmai când îndeplinea cu bună-credință și cu eficiență funcția de director de bancă, Ion primește vizita prim-secretarului local, care îl anunță că va fi destituit: Motivele: omiterea, la primirea în partid, a faptelor de care fusese acuzat și Costică: simpatizarea cu mișcarea legionară, excluderea din partid și altele.

Cu lacrimi în ochi, la „ultimul cuvânt”, Ion rostește printre lacrimi vorbele cu tâlc profund: Nu mor caii când vor câinii. Sigur, gândea la viitor…

*

După cât îl cunoaștem pe domnul Ion Gociu, luând în considerare multiplele resurse documentare, sentimentale, intelectuale și fizice, credem că ne va delecta cu noi creații, cu tentă de biografie colectivă. A lăsat deschidere, pentru aceasta, numeroase portițe.

Nicolae Brânzan

BRĂILA – ORAŞUL AMINTIRILOR

(Nea Costică)

Ion  C. GOCIU

Volumul „Brăila – oraşul amintirilor (Nea Costică)”, editura Pim, Iaşi, 2018, 206 pagini, semnat de scriitorul Ion C. Gociu, este cea de a doua parte a unei trilogii,  ce  continuă traseul biografic al familiei autorului, traseu  început la Gura Puturoşii din zona Jiului de Sus, trecut prin Brăila odată cu venirea în acest oraş, leagăn de posibilităţi şi speranţe, a văduvei lui Ion Gugea, Maria Gugea şi a celor doi copii, Ghiorghiţa şi Costică, mânaţi de o poveste de viaţă redată cu exactitatea amănuntelor în primul volum „Brăila – Oraşul speranţelor (Măria Gugeoanii)”. Localitate în care cei trei petrec câţiva ani, muncind în diferite locuri, urmând un destin finalizat cu reîntoarcerea în sat a mamei şi a fiului Costică. Ghiorghiţa, căsătorită, rămâne la Brăila, unde are o soartă tristă ce se dezvăluie în acest al doilea volum. Bolnavă, tânăra femeie pleacă în lumea celor drepţi, lăsând familia îndurerată şi pe nepotul Neluţu fără un viitor în oraşul Brăila, aşa cum i se promisese. Probabil, nu a fost cel mai rău lucru: ”Prin înfiere devenea fiu de negustori capitalişti, duşmani înrăiţi ai poporului” şi tot ceea ce ar fi putut urma în timp.

În acest al doilea volum cititorul află cum Costică, însurat deja cu Veta, cu care are copii şi o gospodărie bine întocmită, duce o viaţă socială strâns legată de comunitatea în care trăieşte şi de condiţiile timpurilor ce-şi vântură evantaiul într-o perioadă de transformări politice. Este vorba de apropierea celui de al doilea război mondial. Pe timpul desfăşurării lui, Costică Gugea  nu pleacă pe front, rămânând concentrat pe loc pentru că: „Eu am avut mare noroc că, fiind orfan de război şi întreţinător de familie, m-au mobilizat la locul de muncă, altfel cine ştie ce s-ar fi ales de mine” şi lucrează la o fabrică de ţigarete. Este vorba de asemenea despre perioada de după război, când schimbările politice conduc la ascensiunea partidului muncitoresc român şi determină modificări în viaţa fiecăruia. Constantin Gugea, renunţă la simpatiile legionare, intră în partidul lui Titel Petrescu şi apoi în partidul muncitoresc român. Deşi era un om fără şcoală, timp de câţiva ani buni, ascensiunea sa profesională cunoaşte o traiectorie avantajoasă (şef de cadre la Cooperaţie, director la ILL, director la Direcţia Silvică), perioadă în care şi fiul său, Ion, Neluţu, urmează o facultate şi cu timpul ajunge director de Bancă la Sucursala Judeţeană din Alexandria, însă datorită politicii legionare făcută de tatăl său, Costică Gugea, el este destituit.

               Acesta este destinul familiei Gugea până la data când scriitorul Ion C. Gociu încheie cel de al doilea volum al trilogiei sale. O scriitură ca o carte de amintiri ce se deschide odată cu începutul vieţii şi care va continua cu devenirea, desăvârşită probabil cu volumul trei. De obicei, când pentru fiecare individ viitorul este o probabilitate (singura certitudine fiind sfârşitul), întotdeauna trecutul rămâne certitudinea. Oricum este o carte de atmosferă, cu câteva fotografii de familie, ce precizează caracteristica biografică a întâmplărilor, prin care, cu măiestria deja recunoscută, autorul ne conduce spre o saga proprie, cu personaje bine conturate. Fie prin implicarea lor în acţiuni directe. Fie prin simpla descriere episodică a unui personaj secundar, introdus în poveste pentru a-i da coloratură. Iată cum o vede Neluţu pe Marioara, presupusa amantă a tatălui său: „Privind-o, îi plăcuse de ea ca făptură. Arăta mai frumoasă decât îşi închipuia că sunt curvele. Era o fiinţă înaltă cu părul bălai şi mlădioasă ca o ramură de salcie înflorită primăvara.” Fie prin limbajul absolut propriu celor care populează toată broderia acţiunii cu o limbă mustind de regionalisme (dorângi, bambe, a se zăurzi, a zdruşi, a ţâcura, crov, cârnegei, oricel, muierelnici…) în majoritatea dialogurilor. O limbă vie a personajelor, ce înfloreşte lectura, lăsând limba literară în seama povestitorului, care din această îmbinare realizează o carte plină de sensuri şi realistă. Cu oameni supuşi vremurilor, cu întâmplări specifice circumstanţelor rotunjite volens-nolens de vârtejul istoriei, cu tensiuni, tristeţi, bucurii, cu surse de inspiraţie din amintirile proprii, ale rudelor şi ale preţiosului Jurnal de familie din care se adapă cunoaşterea sa. O carte ce scoate din tezaurul de demult personaje bine conturate, oameni cu părţile lor luminoase ori întunecate, tipologii şi caractere. Şi, desigur,o carte bogată în informaţii istorice, folositoare pentru cei ce doresc să le ia în consideraţie ca pe un bun colectiv.

Cititorii îl cunosc deja pe scriitorul Ion C. Gociu ca pe un talentat prozator, fapt prilejuit de lecturarea celorlalte volume. Această carte, ca şi celelalte, cu o proză scrisă cursiv, fără împodobirea excesivă a metaforei, ca o poveste depănată de bunici nepoţilor uimiţi de tot ceea ce află, este o naraţiune ce vine din sevele vieţii şi conturează viaţa reală a acelor timpuri şi locuri, însămânţată prin cuvântul specific lexicului local, păstrat cu sfinţenie, într-o stare emotivă specială. O frumoasă scriitură în care condeiul zburdă cu o lejeritate neaşteptată printre nenumărate întâmplări şi situaţii, construind acest melanj în care fiecare ciob de gând participă cu strălucirea ideatică proprie  în scopul coagularii unui tot.

Este viaţă în tot ceea ce cuprinde acest volum!…Chiar dacă este vorba despre amintiri, ce aduc în memorie chipuri cărora romancierul le datorează un fel de restitutio. Despre care autorul îşi aminteşte cu tandreţe, într-o curgere a anilor şi a vârstelor…Şi despre doruri!… Dorul celui plecat de acasă pentru un loc de muncă şi o viaţă mai bună. Dorul după cei duşi în lumea tăcerii, dorul după clipele unei copilării fără griji. Despre speranţe, despre tânjirea după o iubire de demult. Şi câte altele…

Volumul „Brăila-oraşul amintirilor – Nea Costică”, o proză bogată prin tematica sa, pe care scriitorul Ion C. Gociu o aşterne în atenţia cititorului spre aflare şi cugetare.

Răsaduri de frumuseţe!…

Lucia PĂTRAŞCU

Brăila,  1 august 2018

 DOMNIŢA  NEAGA,

ION C. GOCIU, Brăila, oraşul amintirilor

– Recenzie –

    Înclin să cred că am parcurs doar primul volum dintr-o proiectată trilogie, pe care o aşteptăm cu interes, fiindcă Ion C. Gociu povesteşte frumos, incitant, captivant, fiindcă are ce povesti, atât spre bucuria celui care narează, cât şi a celui care lecturează, scriam în urmă cu un an, în august 2017, spre finalul Notelor mele de lectură la romanul Brăila, oraşul speranţelor, subintitulat Măria Gugioanii.

Se pare că am anticipat fericit situaţia, deoarece la începutul lunii iulie, 2018, a apărut volumul al II-lea, de data aceasta sub numele Brăila, oraşul amintirilor,  Nea Costică fiind subtitlul, carte tipărită la aceeaşi prestigioasă Editură PIM, din Iaşi.

Dacă Măria Gugioanii este bunica dinspre tată a scriitorului, personajul central din primul volum, Nea Costică este însuşi tatăl autorului, figură proeminentă care domină prin personalitatea sa tumultuoasă acest al doilea volum al cronicii de familie.

Povestea merge mai departe, în ordine cronologică, scriitorul Ion C. Gociu reluând firul epic de acolo de unde l-a lăsat la sfârşitul volumului întâi…

Începutul anului 1939 aduce schimbări radicale în mersul lumii, istoriceşte vorbind, omenirea mai punea de un nou război mondial, dar şi în planul familiei Gugea, căci boala şi moartea prematură a Ghiorghiţei, sora lui Costică, încurcă multe proiecte. Împreună cu soţul, Ghiorghiţa petrecuse Crăciunul la ţară, în ţinutul Văianului, alături de mama sa, Maria, şi de familia fratelui Constantin, cu cei doi nepoţei, Neluţu şi Riţu, pe Neluţu urmând a-l înfia cât de curând, după ce va fi revenind la Brăila. Dar timpul se pare că nu a mai avut răbdare, fiindcă tânăra femeie, bolnavă de cancer, va deceda în curând.

Atmosfera din familia lui Constantin Gugea este prezentată realist de scriitorul, narator şi personaj, deopotrivă, care face din scrierile Domniei Sale autentice pagini memorialistice. Viaţa acestei familii nu este un caz izolat, ea caracterizează întreaga societate românească din acele vremuri tulburi, când  războaiele trebuiau purtate, când bărbaţii cu vârste cuprinse între 18 şi 40 de ani erau concentraţi, părăsindu-şi soţia, copiii, părinţii, şi lăsându-i să se descurce  cum va da Dumnezeu, până la întoarcerea lor, dacă se mai întorceau !

Nu toate momentele existenţei sunt eroice, oamenii sunt sub vremuri, supravieţuirea este mai importantă decât orice altceva, creşterea copiilor este o datorie sfântă, asigurarea unei educaţii şi instrucţii minorilor merită concesii, iar, uneori, compromisuri din partea părinţilor.

Costică Gugea are o legitimaţie de legionar, sporadic participă la şedinţele  Cuibului Albina din localitate, alături de alţi consăteni, dar dacă noile vremuri cer alte opţiuni, românul trebuie să se adapteze. După război, Constantin va deveni membru al partidului comunist, va urca şi câteva trepte ierarhice la locul de muncă, Fabrica de ţigarete, din Târg.

Acţiunea romanului se desfăşoară cronologic, momentele de referinţă fiind marcate de sărbătorile religioase: Crăciunul, Sf. Ioan, Sf. Gheorghe, Sfinţii Constantin şi Elena, cele două sărbători ale Sfintei Maria, Sfântul Dumitru, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril și Sfântul Nicolae.

Tăierea porcului şi pregătirea preparatelor pentru sărbătorile Crăciunului sunt descrise în amănunt, sacrificarea animalului părând un autentic ritual. Aproape toate sărbătorile religioase importante, de peste an, datinile legate de acestea, credinţele populare, obiceiurile moştenite… sunt amintite şi respectate cu sfinţenie în oricare familie creştină. Un obicei legat de mărţişor este acela că la sfârşitul lunii martie, după ce a fost purtat pe piept, mărţişorul nu se aruncă, ci se leagă pe ramurile tinere ale  unui pom, ca acesta să dea rod bogat…

Şi în acest volum, scriitorul Ion C. Gociu utilizează graiul oltenesc cu subgraiurile sale gorjene, atât în vorbirea personajelor, cât şi de-a lungul firului narativ al textului epic.

*

1 septembrie, 1939, este ziua declanşării celui de-al doilea Război Mondial. Constantin Gugea, deoarece nu făcuse serviciul militar, fiind orfan de tată şi unic întreţinător al familiei, nu va pleca pe front, dar va fi mobilizat la locul de muncă: Fabrica de ţigarete. Ultimii ani de activitate, înainte de pensionare, şi-i va petrece la Ocolul Silvic, ca pădurar…

Între timp, copiii săi crescuseră mari, terminaseră facultatea, aveau servicii bune. Dar, cum umbra trecutului nu poate să treacă fără să doară, unul dintre fiii lui Costică Gugea, Ion, va avea de suferit de pe urma  rătăcirii din tinereţe a tatălui, când a fost legionar, cu legitimaţie aferentă, şi a frecventat şedinţele organizaţiei constituite în satul natal.

Epurările politice au continuat în anii aceia, producând drame profunde în viaţa multor oameni obişnuiţi care îndrăzniseră să aibă o opţiune, dar şi în rândurile intelectualilor de vază ai României, care au avut legături cu Legiunea şi Căpitanul, plătind această simpatie cu ani grei de închisoare sau de muncă silnică, la Canal.

Cu toate că personajul principal al acestui al doilea volum este Constantin Gugea, întâlnim în planul secund o galerie întreagă de portrete feminine, un loc aparte revenindu-i Vetei, soţia lui Nea Costică, şi mama scriitorului. În antiteză cu Veta, apar, episodic, Speranţa, fata cârciumarului, Iulica, soţia negustorului Ilie Mândruleanu din Călăraşi, Marioara, colega de serviciu a lui Constantin, de la Fabrica de ţigarete, care va fi ulterior promovată şi va ajunge activistă de nădejde a partidului communist, Gena, consăteanca frumoasă, cu un soţ lăutar şi mereu plecat…

Prin aceste portrete feminine, scriitorul conturează o serie de trăsături generale care pot fi circumscrise condiţiei femeii, într-o epocă de mari frământări, când aceasta trebuia să muncească cot la cot cu bărbatul, sau singură, dacă omul îi era plecat. Pentru a face faţă sărăciei generalizate şi pentru a-şi hrăni familia, multe femei din nordul Olteniei plecau cu căruţele pline cu oale de argilă, spre a le vinde în localităţile de la câmpie, unde se cultivau şi creşteau cerealele, primind în schimbul oalelor, boabe de grâu sau de porumb. Alte femei nevoiaşe, mergeau la pădure, după lemne de foc, pe care le cărau în spinare şi pe care trebuia să le plătească acolo, pe loc, în natură.

Condiţia femeii nu s-a schimbat prea mult, oricâte progrese a făcut societatea omenească în ultimele două mii de ani… Poate şi pentru că femeia nu a avut tăria să înfrunte, să încalce şi să abandoneze, ca pe un lucru depăşit, tradiţia, care a ţinut-o  mereu prizonieră…

Volumul al doilea al acestei frumoase cronici de familie poartă un titlu aproape identic cu primul, dar de data aceasta, Brăila fiind oraşul amintirilor. Din perspectivele personajului principal, Constantin Gugea, Brăila a devenit o amintire frumoasă a anilor tineri petrecuţi acolo, o amintire dintr-o epocă a iubirii şi visării, a elanurilor şi speranţelor tinereşti, o epocă vie doar în sufletul lui, cu care nu se va mai întâlni niciodată şi pe care o va aşeza cu detaşare la capitolul amintiri…