La Editura Timpul a apărut volumul “Neînstruniri”, de Livia Ciupercă.

“Cartea inaugurală NEÎNSTRUNIRI, Ed. Timpul, Iaşi, 2013, este o veritabilă ecranizare în care gravitează stilizate ecouri şi imagini mentale ale cuprinzătorului viu poetic.

Autoarea Livia Ciupercă abordează în distribuţia sa evocatoare prezenţa viziunilor spiritualizate dintr-o origine, situate întru fiinţare ascendentă, dar şi deasupra proiecţiei fiinţării contingente. Cuvintele poemelor în proză, slujitoare ale structurilor semantice, par a fi conturate cu lumină.

Urmărindu-i primaritatea dezvoltării active a spontaneităţii îi descoperim şi domeniile logicii afective: „Fulguie-n mine spasm sidefiu, / pentru Tine, Zi a binecuvântării, / însorită, înstelat surâzândă, / oborând şi lenea, şi falsurile, / şi dublul ochi al răului / din mine, din tine, din noi. / O! Cât mi-aş dori să-mi dezvălui / ascunzişurile firii, sublimele faţete ale străluminării, / daruri încrustate în corola-ţi din înaltul dom!” (Zilei de azi)

Aceste versuri exprimate în cheie epică dovedesc dinamismul travaliului dialectic de cunoaştere, care forţează rezistenţa indistincţiei labirintice a Sinelui (das Es). În tonul evidenţei, Livia Ciupercă orientează reţeaua de tensiune a actului creator, de unde necesitatea de a-l ordona, de a-i elimina istoricitatea haotică: „zbuciumatului azi. / Clipa se cere sorită…” (Schimbări de schimbări, p. 6); „dinspre curbura timpului Ka” (Descântec, p. 9); „netrăirea – timpul mort” (Singurătatea, p. 18); „mi-e timpul desfrunzit de-aripa aşteptării” (Visul cel de pe urmă, p. 21); „învăluire coborând în fiordurile fiinţei-timp”, „Cu el călătoresc în timp” (Discurs, p. 22); „Nostalgic fior ce crestezi un timp” (A dormi la umbra unei stele, p. 23-24); „Unui timp învolburat” (Rugăminte, p. 26); „Nostalgic timp” (La dublu, p. 33-34); „Târziu în noaptea unui timp” (Povestea celor cinci răni, p. 40); „Mă scufund în tine… Timp…”, „Cum fi-va urcuşul timpului acest?” (Etalări prezumţioase, p. 58-59); „Părintele Timp” (Curiozităţi, p. 74-75). Materialul lexical exprimat cu mijloacele preciziei narative într-o tehnică modernă de inserţie (montaj) e de natură preponderent nominală; iar elementele tematicii discursive se rotesc şi ele alternativ în jurul unor puncte eonice germinative pe orbita cosmosului de idei.

Această configurare circulară constituie un topos, adică proiecţia unui arhetip galactic, menit să releve prin extensiune paternitatea sferei gânditoare. Este evident, efectele impulsiunilor cathartice refulate de cele trei instanţe psihice – Sinele, Supraeul şi Eul – furnizează uneori ilustrări ale unor surprinzătoare aspecte structurale, conjuncturale, între retrospecţie şi anticipare, între obiecţie şi transfigurare, între idealizare, profeţie şi renunţare.

Pledoaria împotriva destrăinării de omenesc ar fi mesajul generic al actelor poetice de credinţă: „Tu, Bunule / când mi-ai dat viaţă, / ai vrut să fiu puternic / şi falnic – ca un zmeu. / Dar omul, / tot zidirea Ta, / mi-a frânt tulpina, / nemilos de dur… / Tulpina scrijelită… / O vezi?! / De ce mă-ntreb / şi eu, / acum, / la cap de drum?! / De ce-a devenit el, / omul, / pasiv, indiferent şi crud?! / Cât va dura acest supliciu… / – şi nu numai către noi – , /  arbuştii, / plămânii Terrei sfinte?!” (Lângă un ciot – bocet surd, p. 17)

Desigur, fondul poemului se oferă cu valoare compensatoare de ordin spiritual la distorsiunile şi coerciţiile suferite de mulţi indivizi ai umanităţii conformiste. Nefiind adepta desfăşurării vieţii prin logica dominaţiei, la opusul oricăror compresiuni, poeta cultivă ardent oglindirea unei realităţi transcendente în forma genuină a esteticului: „Există-ntotdeauna / o clipă a dumnezeirii, / conservată-Acolo, în Înalt, / pentru a înveşmânta /Pământul”. (Naştere, p. 8)

Din însetarea de frumuseţi unice sunt generate şi iconografii contemplative: „Deschid fereastra cerului slăvit / Să văd concertul înstelat. Unicul. / Acum, la ceas lunar, bezmetic, / Când Perseidele triumfă-n nalt / Concertând şi valsând, feeric, / Cu arderi de foc şi pulberi de aur – / Veşmânt meteoric. Sublimul”. (Meteoriţii, p. 47)

Şi, tocmai în acest exerciţiu stilistic de epurare a percepţiilor, descifrăm o interesantă analogie între fiinţa poetei şi intensitatea cerească – ca sursă, care permite celebrarea ritualică a poemului.” – N. N. Negulescu, Revista „Regatul cuvântului”, Anul III, nr. 19/iulie 2013