La Editura Tipo Moldova, în colecţia numărul 72 “Opera Omnia”, a apare volumul de proză scurtă contemporană “Cireşe Amare” ediţia a doua revăzută şi adăugită, de Ion Gociu, care cuprinde 320 de pagini.

Mă  aflam la Tîrgu-Jiu. Era cu o săptămînă înainte de Sf. Paște 2011. Un Domn, pe care nu l-am văzut  și de care nu am auzit în cei peste 80 de ani ai mei, de urcuș, mereu împovărat, mi-a oferit o carte. Evident, s-o citesc. Poate și mai mult, să scriu despre ea! De ce mie și de ce eu? Da. Am faimă de „vicios”. Și asta, de mai mult de jumătate de secol întru lectură și scris. Dar nici chiar așa. „Viciul” lecturii, ne asigură celebrul poet francez Paul Valery (1871-1945), este singurul nepedepsit de vreo lege. Deci… Dar eu, „școlit” la vreme, știam încă mai demult, de la un cronicar moldav, trăitor în secolul al  XVII-lea, „că nu iaste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decît cetitul cărților”… (Protocronist!, m-ar „deconspira” criticul „știe tot”).

Volumul, atrăgător grafic, întitulat, ca într-o celebră doină, „Din Văianu la Toronto” („Din Boian la Vatra-Dornii/ Au umplut omida cornii…// Din Hotin și pîn la Mare…”), este semnat de către domnul Ion C. Gociu col.(r) cu pseudonimul literar  Mugurel Pădureanu-Coarba. În totul profund sugestiv, forestier. Dar nu numai atît. Este suficient să privești prima copertă, ca să te vindeci de blazarea cotidianului și de indiferența seniorială.

Avînd în vedere și faptul că autorul nu părea să-și divulge semeția de a fi aproape octogenar și… debutant, calm și convins, am înțeles, după lectură că avea de ce.

Înainte de a-mi exprima reala satisfacție, recunosc, neașteptată, cu privire la acest volum,  m-am „branșat” cu neînfrântă („vicioasă”) voință/dorință de a încerca să aflu/să deduc măcar, ceea ce „criticii atotștiutori”, nu am aflat să fi „legiferat” încă. Și anume: cine/ce determină un debut editorial? Este acesta „debutul editorial” – mai important decât o carte considerată a fi „capodopera” acelui autor?

Tudor Arghezi a publicat între 16 și 87 de ani (71 de ani!), dar a debutat în volum la 47 de ani și chiar cu capodopera creației sale.

Alți n poeți, despre care nu-și mai amintește nimeni, au publicat până la o asemenea vârstă nenumărate volume și au luat cele mai bizare premii și omagii…

Mihail Sadoveanu, la vârsta de 50 de ani (1930), publică opera sa fundamentală, Baltagul, scris în timp de… șapte zile. Urmînd literar mitul Creației. Istoria literaturii nu a consemnat în cîți ani a gîndit/trăit acest roman total.

Să mai amintim:

J.W.Goethe a scris timp de 50 de ani la opera sa capitală (și a literaturii universale!?) „Faust”. Fără comentarii!

Lucian Blaga a debutat în volum la 24 de ani cu „Poemele Lumii”. Volum nedepășit ulterior în cuprinsul unei opere uriașe…

Liviu Rebreanu, de reținut, ofițer școlit în armata austro-ungară, nu a „dezertat”, ci a răspuns, aproape plătind cu libertatea/viața unei porunci irezistibile a destinului implacabil/Moira. Sau poate și mai de neocolit, Hybrisul?

La 35 de ani, în 1920, după opt ani de la debut în scris, „Frămîntări 1912”, publică prima sa capodoperă, romanul „Ion”, care marchează hotarul de început al romanului românesc modern.

Mihai Eminescu scrie la adolescentina vîrstă de 18-19 ani un roman, „Geniu pustiu”. Un tulburător poem romantic în proză, a cărui valoare, ținînd cont de vîrsta autorului, credem că nici azi nu a fost evidențiată la parametrii ei reali.

Volumul I al Bildungsromanului „Din Văianu la Toronto” m-a determinat să privesc succint asupra lipsei de „istoricitate” ori alt criteriu în privința vârstei autorului la debutul în volum, ori a apariției, determinării apariției, unei esențiale apariții editoriale, literare.

Am mai amintit, întîmplător, în aprilie a.c., la Tîrgu-Jiu, am „înregistrat„ un debut literar, în proză, de-a dreptul șocant. Și neașteptat în contextul literar românesc, debusolat seismic încă de influențe și non-influențe străine, de fapt, creației literare. O derivă păguboasă care transformă literatura în „cărămizi” de zece ani. Infantile, subdezvoltate: „șaptezecistă”, optzecistă” etc., uitîndu-se  că singura, literară, în existența istorică a omenirii, are o dovadă „materială” de cinci milenii (precedînd cu două milenii chiar Biblia!): „Epopeea lui Ghilgameș.

Literatura nu are vîrstă. Are doar continuitate alternantă, specifică ei.

Aceste sumare însemnări îmi permit, doar cu ajutorul lor, să revin la subiect și să pot spune ceva cu înțeles pentru un dorit cititor, ca și mine, neiformat despre debutul, la 75 de ani al unui veritabil prozator din Țară, nu din „provincie”, cum, denigrator, citim în critica dîmbovițeană despre cei care fac să avem și o…Țară, cu prezența lor pe întinsul ei.

Despre Ce și despre Cine este vorba…

Cartea de la care pornesc  –„Din Văianu la Toronto” a apărut în anul 2010 și este scrisă/publicată la vârsta de 75 de ani de domnul col.(r.), Ion C. Gociu, fost militar, sub ordine și arme, timp de patru decenii. Nu a „dezertat” și nu a dat semne că lucrează sub „acoperire”. Și, totuși, o dedublare profundă, vulcanică, nu a fost posibilă la infinit. Armata, ca datorie și… profesie. Cu durată limitată. Scrisul, ca osîndă. Pedeapsa, condamnarea, pot fi schimbate. Chiar iertate. „Osînda  nu se schimbă. E pe viață” (Tudor Arghezi): Hybrisul din antichitate nedezmințit și ruda sa apropiată: Moira!

Îmi propusesem, gîndind că mă va îngădui Dumnezeu, la apariția volumului al doilea, să încerc să-mi așez gîndurile , în scris, despre cutezanța, cum să-i zic, literară/militară/cazonă a gorjeanului, aproape, și el, octogenar. N-a fost să fie pre gîndul meu. Autorul  mi-a dăruit, recent, un alt volum, gata de tipar și despre care nu aș fi putut notifica ceva, pe înțeles, decât raportându-mă la volumul I al cărții de referință: „Din Văianu la Toronto”. Cartea de debut „șaptezecist/optzecist” (cu privire la vîrsta autorului) ori „2011-unșpist”, ținând cont de anul în care va apărea volumul „Cireșe amare”. Patru povestiri memorabile.

Deși grupate sub titlu ultimei, nu sînt „rude streine”, tematic ori stilistic volumului de debut. Nici puternic „înrudite” n-aș susține că ar fi. Excepție făcînd prima – „Coarba”  . Teren magic (însușit și în pseudonim!) și de care autorul rămâne definitiv dependent. Literar! Revenirea la Coarba este anteu(ică) și, deci, hotărîtoare pentru tentațiile de nestăvilit ale scrisului său.

Strălucirea reluării „motivului/temei” „Coarba” , în care narațiunea (mit, legendă, credință, magie, superstiție) se leagănă baladesc în unduiri armonioase de nepovestit. Doar de re-re-retrăit estetic. În uitare de sine.

În nuvela „Coarba”, reîntâlnim tema, înepuizabilă liric, dar cu o altă motivație – „moartea căprioarei”. Mai tragică decât am putea crede că poate fi suportat omenește.

Lectura atentă a celor cinci nuvele: „Idile”, „Jugul din Gura Lupoii”, „Coarba”, „Destăinuiri la ceas de seară” și „Cireșe amare”, apropie pe cititor de realitate „cetitului”, la propriu. A ceva „scris„ după „legile scrisului”. Normal, deci. Imposibil de realizat în cea mai mare parte din „paginile” volumului „Din Văianu la Toronto”. În care, Ion C. Gociu reușește să te asocieze la „lectura„/„cetitul” unei cărți „nescrise”! O carte pe care el o „citește” prin ochii și simțurile tale. Tu vezi și auzi simultan cu autorul. Ca într-o magie. Dacă reușești să te sincronizezi cu el, ai câștigat pariul de a te contopi și re-re-trăi miracolul re-crea-ției   unei lumi pe care o visăm/imaginăm în sublimul estetic/literar. Singurul posibil.

În „nuvele”, autorul se detașează de lumea din „aduceri aminte”: amintire, retăire, spovedanie, mai mult decît simpla visare, domolind o suferință „dureros de dulce”. În pierdere sau în cîștig atunci cînd se instalează în „prezentul perpetuu”.  Într-o realitate ce se refuză magiei visului „manipulat”. Lumea din nuvele vine spre tine cam așa precum este și tu profiți de ușa larg deschisă spre o participare diurnă. Cam așa ne simțim deseori în timpul lecturii povestirii „Idile”. Fie că ne reamintim de triunghiul erotic biblic: Eva-Adam-Mefisto (Șarpele) și altele, fie cel din proza lui Ion C. Gociu – Idile – :Violeta-George-Bebe, realismul, epurat de eticismul meschin, „europenizat”, de falsă pudoare, face „acceptabilă”, „motivată” această treime, hotărîtă de factori mai puțin ortodocși. Discutabili ori nu.

Nu are rost să insistăm. Să anulăm în observații colaterale ceea ce autorul a fixat filigranatic în termenii cuvântului său, vălurit de înțelesuri și subînțelesuri. Nu subscriem, nici în glumă, că autorul „printr-o întîmplare bizară” ar fi fost ademenit să-și „povestească în scris amintirile”.

Cineva a afirmat un adevăr incontestabil și anume că aceste cărți-surori trebuiau scrise indifendent de factorii colaterali: vîrstă, profesie, „provincie” etc. A avut perfectă dreptate. Dar mai trebuie adăugat încă un „amănunt” hotărîtor: lectura. Necitite cărțile nu există. Ele se nasc și trăiesc de atîtea ori de cîte ori sînt citite și în atîtea feluri cît de feluriți sînt cititorii lor.

De asemenea, este restrictiv să acceptăm că în „Din Văianu la Toronto” am avea doar un Bildungsroman: ani, fapte, devenire etc. Lectura ne ferește de orice tip de  încadrări/absolutizări dogmatice.

Înclinăm spre definiția blagiană de „Hronic și cîntec al vîrstelor”.

E un punct de vedere…

Prof. dr. George Mirea