În octombrie 2008, scriitoarea şi jurnalista Cornelia Maria Savu relata pentru revista “Cultura” (nr. 193) discuţiile aprinse prilejuite de Conferinţa Europeană a Dreptului de Împrumut Public (PLR) ce a avut loc la Bucureşti, în perioada 19-21 septembrie 2008. Deşi reprezentanţii Comisiei Europene au atras atenţia încă de atunci autorităţilor române că încalcă o Directivă Europeană pentru că nu implementează copia de împrumut, România nu respectă nici în anul 2012 tratatele europene, riscând amenzi usturătoare. Practic, autorii români nu primesc niciun ban din cărţilor lor împrumutate la biblioteci! Publicăm articolul scris de Cornelia Maria Savu pentru actualitatea subiectului şi cu acordul autoarei.

După Londra, Roma, Madrid şi Budapesta, o nouă ediţie a Conferinţei Europene a Dreptului de Împrumut Public (PLR) a avut loc la Bucuresti, în perioada 19-21 septembrie. Evenimentul a fost finanţat de organizaţiile autorilor norvegieni: Kopinor şi Asociaţia Autorilor de non-fiction şi a Traducătorilor (NFF) şi găzduită de Uniunea Scriitorilor din România (care a contribuit logistic şi financiar la buna desfăşurare a reuniunii). Organizarea conferinţei s-a bucurat şi de sprijinul Consiliului European al Scriitorilor.

Participanţii la eveniment au venit din 20 de state din Europa, au prezentat situaţia PLR din ţările lor şi au luat parte la discuţii aprinse privind dreptul autorilor de a fi recompensaţi în urma împrumutării/ folosirii operelor lor de către utilizatori ai bibliotecilor publice.

În conformitate cu legislaţia europeană, acesta este un drept legal al autorilor. Guvernele din 28 de ţări de pe continent au introdus şi aplică sistemele PLR, Danemarca încă din 1946 şi Norvegia din 1947. Dar, în ciuda Directivei europene de ,,Împrumut-Închiriere“, elaborată în 1992, conform căreia fiecare stat membru UE trebuie să implementeze un sistem PLR, există încă ţări europene care nu s-au conformat acestei obligaţii. Între ele şi România, membră a Uniunii Europene din 2007.

Un drept ,,îngheţat“ pe româneşte

Din decembrie 1989 încoace, auzim mereu despre respectarea proprietăţii în România. În viaţa publică, în campanii electorale, în care ,,proprietatea“ a depăşit stadiul de ,,emblemă“ a liberalismului şi e ,,marcă” retorică  şi ,,bun“ de tribună pentru (mai) toate partidele şi guvernele. Restituiri, retrocedări, procese autohtone şi procese de răsunet ajunse la Haga, toate aceste ,,mişcări“ juridice se învârt în jurul dreptului de proprietate garantat de Constituţie. Când vine vorba însă despre drepturile de autor, în fond o respectare a dreptului de proprietate intelectuală, subiectul cade de pe piedestal şi toată lumea dă din colţ în colţ. Cu toate că România are o deloc de neglijat tradiţie în domeniu, cu o primă Lege a Presei din 1862, cu aderarea la Convenţia de la Berna în 1920 şi, după cum afirmă specialiştii, cu o primă (foarte bună) Lege a drepturilor de autor din 1923.

Pentru vremuri mai apropiate nouă, Legea-cadru din 1996 a prevăzut, între categoriile de drepturi de autor, şi pe accea a dreptului de împrumut, recunoscând dreptul patrimonial al autorului de a interzice folosirea operei sale. Dar, ca o ciudăţenie de care se miră (să nu spunem mai mult!) experţii europeni, neuitând să stipuleze că folosirea operei în împrumutul public nu necesită autorizarea din partea autorului şi nu prevede nici un avantaj material oferit acestuia. Cu toate că înainte de aderarea la Uniunea Europeana, României i s-a atras atenţia că prin acest articol de lege, ca şi prin exceptarea tuturor bibliotecilor publice de la aplicarea PLR, se încalcă Directiva europeană din 1992. În urma negocierilor cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi cu asociaţiile care gestionează drepturile de autor s-a revenit asupra prevederilor legii, printr-un proiect în care sunt exceptate de la aplicarea PLR doar bibliotecile din învăţământul preuniversitar. Acest proiect a fost depus în 2006 la MCC şi ,,înghetat“, în buna tradiţie românească, fără să se ia în considerare penalităţile care, din 2007 (adică tocmai din anul intrării României în U.E.), sunt egale pentru toate ţările membre ale Uniunii, adică 300.000 de euro pe zi la întârzierea aplicării PLR!

Prezent la închiderea conferinţei, secretarul general al MCC, Virgil Nitulescu a spus, spre stupoarea preşedintelui Jim Parker, reputat specialist în jurisdicţia drepturilor de autor, că legea româneasca a fost votată de Parlament şi nu poate fi schimbată şi amendată, iar actualul Guvern mai are doar două luni de activitate. Aşa că dreptul respectiv ramâne ,,îngheţat“. E de văzut cine îşi va asuma penalităţile…

Proces la Haga, cărţi în camioane

„Vrem să respectăm legea atât timp cât nu trebuie să plătim. Toţi trăiesc de pe urma autorului: editorii, difuzorii, librarii, bibliotecarii. Numai el nu. Accesul liber la cultură, care e un drept în lumea civilizată, nu trebuie să fie exercitat pe seama autorului, prin încălcarea dreptului acestuia de a fi plătit“, a spus la conferinţă dr. Christian Roblin (Franţa).

Punând degetul pe o rană mai veche, aceea prin care copyright-ul trece, de oarece vreme, de la compartimentul cultural la instrumentele de piaţă, un risc grav, serios, pentru modul în care se respectă astăzi proprietatea intelectuală. Asupra acestui risc au atras atenţia şi John Erik Forslund, preşedintele Congresului European al Scriitorilor, Myriam Diocaretz, secretar general al aceluiaşi congres şi Vanda Guerra de la Societatea Autorilor Portughezi (SPA). De altfel, Portugalia, cu toate că s-a aflat chiar la conducerea UE, nu s-a grăbit să aplice sistemul PLR. Scriitorii, traducătorii, ilustratorii de carte portughezi au dat în judecată guvernul şi au ajuns până la Haga, unde au primit câştig de cauză.

Dar, pentru că implementarea sistemului PLR este încă blocată în Portugalia, ceea ce, în fapt, înseamnă o încălcare a Directivei nr. 91, SPA, prin eforturi susţinute, va organiza, în 2009, în perioada 23-25 septembrie, Conferinţa Internaţională PLR la Lisabona, dorind să familiarizeze guvernanţii dar şi pe beneficiari cu conceptul şi modul de utilizare a sistemului.

În Suedia, exasperaţi de trenarea aplicării PLR, scriitorii, de comun acord cu bibliotecarii, au venit cu camioanele în faţa bibliotecilor din Stockholm şi Malmö, şi-au scos cărţile din rafturi şi le-au luat acasă, refuzând să autorizeze folosirea lor prin împrumut la domiciliu şi consultarea la sala de lectură, atâta vreme cât nu li se recunoaşte, prin remunerarea legiferată european, dreptul de proprietate asupra operei lor. În urma acestei manifestări disperate, de mare impact emoţional asupra opiniei publice, Parlamentul a dublat suma destinată PLR şi sistemul a fost introdus cu rezultate notabile.

La polul opus se află Croaţia, abia candidată la intrarea în U.E., care, încă din 2003, şi-a racordat, cu opt puncte, între care şi PLR, legislaţia dreptului de autor la aceea a Uniunii Europene. Foarte active în acest sens au fost cele trei asociaţii ale scriitorilor croaţi.

În iulie 2008, s-a ales societatea care va gestiona drepturile de împrumut, urmând ca Biroul de proprietate intelectuală sa ajute bibliotecile în aplicarea sistemului PLR.

,,Cărtile epuizate pe piaţă îşi continuă viaţa în biblioteci. Scriitorii trebuie să-şi primeasca drepturile de la consumatori. Peste 40 de ţări din lume respectă proprietatea intelectuală şi acordă PLR. Dreptul de împrumut dă siguranţă scriitorului şi încurajeaza literatura contemporana din ţările respective“, a afirmat scriitoarea britanica Maureen Duffy, una dintre cele mai active participante la conferinţă.

Cui îi este „frica“ de PLR?

,,În România, dreptul de împrumut este în lege, dar legea nu se aplică – e bine că avem prevederea legală! Sunt mulţi oameni ,,competenţi“ în Parlament, care au reuşit să faca praf Legea dreptului de autor. Un scriitor este, în fond, o instituţie, iar respectarea şi acordarea PLR înseamnă o formă de recunoaştere a dreptului de proprietate intelectuală. În alte state ale UE, Dreptul de Împrumut Public
şi-a dovedit rolul vital în recunoaşterea profesiunii de scriitor şi în răsplătirea ei. Aşteptăm implementarea sistemului şi în România şi sperăm ca această conferinţă să reprezinte un stimulent“ – Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România.

,,Pe măsura trecerii anilor, tot mai multe ţări recunosc justeţea conceptului de bază al Dreptului de Împrumut Public: atunci când cartea pe care ai scris-o este împrumutată de la o bibliotecă, ai dreptul să primeşti o remuneraţie. Nu ne vom opri din efortul de a implementa acest sistem decât după ce toate ţările Uniunii Europene îl vor fi adoptat şi îl vor aplica în consecinţă“- Trond Andreassen, secretar general al Asociaţiei Autorilor de non fiction şi a Traducătorilor (NFF), Norvegia.

Iată două puncte de vedere care converg în a demonstra utilitatea aplicării sistemului PLR. Devenit, de fapt, o normă europeană.

Cui îi este ,,frică“ însă de PLR? Parlamentarilor şi guvernanţilor, nu numai de la noi ci, să recunoaştem, chiar din state cu vechime în UE şi în care legislaţia Uniunii privitoare la alte compartimente ale vieţii publice se aplică negreşit. De ce reţinerile şi tergiversările în aplicarea Directivei cu pricina, ba chiar bagatelizarea ei, cum că ar fi un moft european?

Pentru că devenită apanaj al economiei (culturale) de piaţă, proprietatea intelectuală pare că … nu există. Cartea-marfă, paradoxal, îi îmbogăţeşte pe editor şi pe difuzor, dar îl lasă în aer pe autor. Cartea-marfă, fie ea şi de lux, e tratată după legile produselor de serie. Plăteşti bine să ieşi din rând atunci când cumperi, de pildă, produse marca Balenciaga sau Dior, dar pretinzi ca marfa Márquez să-ţi producă delicii… pe gratis. Aplicarea PLR nu presupune fonduri diminuate pentru restaurarea, modernizarea şi întreţinerea bibliotecilor, diminuarea salariilor bibliotecarilor sau împovărarea cu noi taxe a cititorilor, atâtea câţi mai sunt. Ci fonduri oferite de la buget şi altele colectate de asociaţii specializate, care să-i facă pe autori să se simtă recunoscuţi, utili, unici. Nu credem că sumele necesare implementării acestui sistem, între, să spunem, 540.000 de euro în Letonia şi 13.000.000 de euro în Marea Britanie (cifre PLR pentru 2008) fac bugetele respective să intre în derivă şi golesc buzunarele contribuabililor. Să nu ne îmbătăm cu apă rece ca la noi, unde fondurile pentru achiziţii de carte sunt tot mai mici, unde editurile nu mai sunt obligate să trimită bibliotecilor câteva exemplare din fiecare nou titlu publicat şi unde, dacă scriitorul nu-şi duce cartea le bibliotecă, riscă să nu existe în raft, se va îmbogăţi vreun autor din implementarea sistemului PLR. Este însă acesta un drept al lui, reglementat european, de care trebuie să beneficieze. Avantajaţi vor fi traducătorii – literatura străină e cea mai căutată şi împrumutată, ilustratorii, autorii de eseu, critică, istorie literară, enciclopedii, dicţionare, prozatorii. Oricum sumele per capita vor fi mici, la început, dar cu efecte benefice în stimularea creaţiei. Un exemplu e cel al Norvegiei unde, înainte de aplicarea sistemului PLR, apăreau pe an 2-3 titluri de literatură pentru copii şi adolescenţi semnate de scriitori autohtoni, după aplicare, s-a ajuns la peste 100 de titluri. Sumele simbolice despre care vorbeam pot să fie destinate de către autori unor fonduri pentru burse de documentare, de scris, de călătorie, aşa cum se întâmplă în Slovenia. Important este ca autorii să-şi primeasca drepturile, care, în fond, înseamnă recunoaştere şi stimă pentru meseria pe care o practică şi care este utilă instruirii noilor generaţii. Cineva îmi spunea zilele trecute că acest sistem nu este corect. Remuneraţi ar trebui să fie numai autorii ale căror opere- în cazul de faţă piese muzicale (cu texte aferente) şi probabil, teatru radiofonic, divertisment şi film difuzate pentru ,,umplerea unui spaţiu comecial“, din programele radio-tv. Iată, un efect dezastruos al trecerii culturii spre comerţ şi recunoaşterea prin remuneraţie, cum altfel, a proprietăţii ,,intelectuale“ în showbiz versus cultura critică.

Adică, textierul X, pe bani (în marea lor majoritate, tot de la contribuabili), şi, să zicem, Mircea Ivănescu, pe gratis (că e vorba despre bani publici!). Nu e de mirare atunci ca în România, până pe la mijlocul anilor ’90, în nomenclatorul meseriilor, scriitor era acela care făcea însemnările comercial-ceferistice pe vagoane, iar scriitorul nu exista decât în librarii şi biblioteci, scriind în viziunea multora (şi această viziune e şi azi la ordinea zilei), de cum se zice, amorul artei.

Din păcate, aşa cum s-a întâmplat şi cu legislaţia altor capitole ale vieţii publice, sistemul PLR nu a fost cunoscut, nici măcar de către potenţialii beneficiari, nici înainte de aderarea României la UE şi nu e cunoscut nici după. Uniunile de creatori, ORDA, COPYRO, Ministerul Culturii şi Cultelor au datoria
să-i familiarizeze pe autori cu acest drept al lor, reglementat prin lege, şi să ceară amendarea Legii dreptului de autor în aşa fel încât PLR să se aplice în cât mai scurt timp. E aceasta o îndatorire de stat european, dar şi o datorie de onoare faţă de cei ce susţin, cu eforturi deloc recunoscute, cultura critică a acestei ţări.

Cornelia Maria SAVU