Scriitorul Nicolae Mareş a publicat în anul 2012 volumul „LUCIAN BLAGA- Epistolarul de la Academia Română”, Editura ALTIP. Redăm mai jos amplul text scris de prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA despre acest volum:

“Între documentariştii de prim-plan ai biografiei diplomatice şi literare a lui Lucian Blaga, dl Nicolae Mareş ne-a surprins plăcut în ultimii ani cu adevărate lucrări de referinţă, peste care viitorul cercetător al vieţii şi operei blagiene nu poate să treacă.
După Lucian Blaga la Varşovia (România de Mâine, 2011, 396 p.) – monografie a „staţiei” de pe Vistula, unde tânărul scriitor îşi începea, la 1 noiembrie 1926, lungul periplu diplomatic european – fostul ataşat de presă la Varşovia revine cu documentarul epistolar Lucian Blaga – epistolarul de la Academia Română (Ed. ALTIP, Alba Iulia, 2012, 116 pag.), lucrare ce s-a bucurat de un deosebit succes în cadrul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, ediția a XXXII-a (6-9 mai c.), stârnind un viu interes în rândul participanţilor şi, îndeosebi, al blagologilor prezenţi.
Pornind de la ideea că „nici până în prezent nu s-a subliniat suficient de apăsat şi de convingător faptul că Blaga a simţit toată viaţa o nevoie acută de a fi în contact cu cei dragi, cu unele persoane de încredere pe care se putea bizui”, dl Nicolae Mareş mărturiseşte a-i avea în vedere, în această privinţă, pe unii scriitori, academicieni, profesori universitari, publicişti şi editori… Este vorba, așadar, de scrisorile (păstrate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române) adresate de Blaga unor personalităţi din sfera academică sau unor literaţi de seamă, precum şi conducerii Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA), imediat după 1950, sub auspiciile căreia va apărea, în traducerea poetului, capodopera goetheană Faust (I, II), în primăvara anului 1955.
Fără a exista răspunsurile destinatarilor, epistolarul de la Academia Română relevă spiritul comunicativ al poetului, dorinţa sa de a fi ţinut la curent, îndeosebi cu chestiuni de interes personal. De aici impresia că „lipsa de comunicativitate” şi „muţenia de lebădă” rămân, în cazul de faţă, simple poncife sintagmatice inadecvate profilului psiho-artistic, de vreme ce „iniţiativa declanşatoare a dialogului” aparţine poetului, care, încă de la debutul literar „a simţit nevoia de a intra în contact cu spiritele luminate din perioada respectivă: Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ion Bianu şi alţii.”
Aflat multă vreme departe de cei cu care comunică, Blaga este autorul unui epistolar impresionant ce numără aproape 1400 de scrisori redactate de-a lungul vieţii (cf. D. Vatamaniuc, Lucian Blaga 1895-1961, bibliografie, 1977).
Bună parte din aceste scrisori sunt adresate confraţilor scriitori şi academicieni, cărora le solicită diferite servicii. Ca şi în cazul epistolarului de familie sau amical, şi de data asta este de evidenţiat „pragmatismul mesajelor transmise”, formulat mai totdeauna lacunar, la obiect, ca o dorinţă legitimă şi onestă care obligă şi impune: „Nimic baroc (stufos) în fraza emitentului, nimic de prisos în mesajul sau în topica lui (…) O compunere cu transparenţa lacrimii.” Peste tot, așadar, o exprimarea lapidară şi precisă, care ar confirma stilul aforismelor din 1919 şi de mai târziu, din “Discobolul” (1945), precum și din opul postum „Elanul insulei” (1977)…
Scrisorile valorificate aruncă noi lumini ale diplomatului şi profesorului, între care se impune via conştiinţă a operei (teatrale, ca în dialogul epistolar purtat cu Liviu Rebreanu), ca şi sprijinirea unor tineri capabili pentru care intervine cu generoasă disponibilitate (Octavian Beu, Ion Desideriu Sârbu, Hermann Roth ş.a.).
„Epistolarul” începe cu evidenţierea relaţiei de prietenie dintre Blaga şi Felix Aderca, acel Domn „literat complet şi nespecializat” (cum l-a numit Arghezi), căruia îi sunt adresate două scrisori şi patru vederi trimise de la Varşovia, Praga, Berna, Roma şi Heidelberg. Este o prietenie ce datează dinainte de 1926, anul plecării poetului în lungul periplu diplomatic european de aproape 13 ani.
La 27 martie 1927, în ziarul „Glos Prawdy”, proaspătul ataşat de presă de pe Vistula publică un articol despre critica literară românească, în care subliniază meritele marelui critic modernist Eugen Lovinescu, căruia îi trimite călduroase salutări prin Felix Aderca: „Pragmaticul Blaga îşi dorea ca prin intermediul lui Aderca să poată intra în contact direct cu autorul impunătoarei lucrări de critică, care tocmai apăruse” şi în care poeziei blagiene îi fusese dedicat un capitol întreg, alături de Emil Isac şi Aron Cotruş, sub titlul „Contribuţia modernistă a Ardealului” (Istoria literaturii române contemporane, III. Evoluţia poeziei lirice, 1927).
Intervenţiile publicistice ale poetului în presa poloneză aveau menirea de a contracara propaganda defăimătoare la adresa României, „popularizând, ca diplomat, pe măsura puterilor sale, creaţiile româneşti autentice” (fapt evidenţiat pe larg de autor în lucrarea precedentă „Lucian Blaga la Varşovia”).
Din scrisoarea adresată „Dlui Profesor” Ion Bianu (1856-1935), membru titular din 1920 şi preşedinte al Academiei Române, rezultă trimiterea volumului de poezii Paşii Profetului (la 23 martie 1921) cu precizarea că „aproape toate poeziile din acest volum sunt încă nepublicate prin reviste”. La 31 martie 1921, Ion Bianu confirmă epistolar primirea volumului şi îl felicită pe poet pentru „înălţimea gândurilor” şi „înaltele avânturi”, exprimându-și cu fineţe o oarecare rezervă față de „prea înaltele avânturi” prin… „norii cirrus”, recomandare pe care, desigur, poetul a primit-o cu un ușor zâmbet de condescendență față de venerabilul aproape septuagenar:
„Primește, deci, felicitările mele pentru noul volum și urări ca să fie urmat de multe altele, prin care să se înalțe lumea noastră românească până la înălțimea gândurilor dtale poetice și d-ta însuți să eși câteodată din norii cirrus ai prea înaltelor avânturi și să le faci mai apropiat și mai ușor de urmat și de înțeles și de lumea cu aripi scurte” (datarea scrisorii “23 Martie 1923” este, desigur, o eroare tipografică, anul apariţiei volumului Paşii Profetului fiind 1921 nu 1923).
În anii 1930, Blaga îl avuserse coleg de breaslă diplomatică, la Geneva, pe prof. dr. George Oprescu (1881-1969), care va ajunge secretar al Comisiei de cooperare intelectuală al Ligii Naţiunilor şi coleg cu Elena Văcărescu (compatrioţi de care ministrul de Externe Nicolae Titulescu era foarte mulţumit). Devenit în 1934 comisar al Expoziţiei de la Berna, G. Oprescu va fi ţinut la curent, încă din 1932, de diplomatul Blaga, cu măsurile pregătitoare, precizându-i acestuia epistolar că se bucură “că D-ta ai fost numit comisar şi nu altul.”
Mai interesantă e scrisoarea din 3 mai 1954 prin care poetul intervine pe lângă „scumpul coleg” academician (Blaga fusese exclus din Academie încă din 1949) în favoarea tânărului profesor fără susţinere Ion Dezideriu Sârbu – „un element în care pun mari nădejdi” şi căruia, dacă i se va da posibilitatea să lucreze în domeniul care îl interesează, va fi de mare folos ţării. „Scumpul coleg”, desigur, nu va schiţa niciun gest confratern, I. D. Sârbu fiind atunci sub observaţia operativă a Securităţii, ca din 1960 să fie arestat şi condamnat la ani grei de închisoare. Nici recomandarea făcută aceluiaşi „scump coleg” a mai tânărului germanist Herman Roth din Sibiu nu va găsi audienţă, G. Oprescu dovedindu-se foarte pornit împotriva unor „elemente” nonconformiste din cultura și arta românească (se cunoaşte tratamentul la care este supusă arta brâncuşiană, considerată cosmopolită şi decadentă)!
Mult mai apropiat este tânărul Blaga de Cezar Petrescu (1892-1961), căruia îi adresează şapte scrisori în perioada 1923-1932. Foştii colegi de la „Gândirea” clujeană se dovedesc foarte apropiaţi, de aceea Blaga îi solicită acestuia, în 1932, să-l sprijine, în calitate de preşedinte de juriu, la obţinerea premiului pentru publicistică. În susţinerea dorinţei sale, poetul îi dă acestuia o listă de aprecieri favorabile a recentului „Eon dogmatic”, semnate în presa vremii de Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, D. Roşca, C.D. Ionescu, Paul Zarifopol, Revista de filozofie…).
Proaspătului membru al Academiei, Ion Petrovici (1882-1972), Blaga i se adresează la 23 martie 1937, rugându-l să susţină el, în locul lui Goga, răspunsul de primire în Academie, căci era vorba de primirea unui nou membru al Secţiei de filozofie. Cel rugat primeşte cu bucurie propunerea, relevând, cu acel prilej, că „în fotoliul academic noul primit nu avea un înaintaş, cum se întâmplase de obicei, dar subliniind totodată şi caracterul „pregnant metafizic” al operei blagiene: „Cugetătorul Blaga a rezistat acelor curente filozofice care dau precădere în domeniul cunoaşterii instinctului şi afectivităţii, detronând raţiunea din vechiul ei somn împărătesc.” Totodată, Blaga era convins că „filozofia mea e tot atât de importantă ca şi poezia mea”. Într-o altă epistolă, trimisă tot de la Berna, gânditorul îi precizează filozofului academician: „Cu Trilogia culturii se rotunjeşte concepţia mea filozofică.”
În aceste scrisori, poetul îşi declină disponibilitatea de a susţine, la București, la 16 iunie 1939, o conferinţă despre Eminescu (tocmai se întorsese din Portugalia, având bagajele… nedesfăcute). Rugat de acelaşi Ion Petrovici să scrie despre „ideologia” lui Nichifor Crainic (în vederea unui număr omagial al „Gândirii” din 1940), Blaga precizează tranşant: „Nu pot însă să scriu despre ideologia lui Nichifor, fiindcă ar trebui să o fac polemic, cum de altfel şi el, dacă ar scrie despre ideologia mea.” Promite să-i facă o bucurie în alt chip, relevându-i originalitatea şi importanţa într-o „contribuţie la istoria literaturii de după război”…
Devenit ministru, Ion Petrovici îi va acorda profesorului universitar sibian două gradaţii. Mulţumindu-i, Blaga i se va adresa din nou, solicitându-i o colaborare la revista „Saeculum”, pe care începuse s-o editeze la Sibiu (şi din care au apărut doar 8 numere în 1943-1944). Scriindu-i noului ministru, care răspundea şi de alocarea unor subvenţii pentru publicaţiile culturale, Blaga îi precizează oficialului academician că „aici în provincie luptăm cu nespuse dificultăţi”. Spera, aşadar, în obţinerea unei subvenţii, dar dorinţa nu i se împlineşte. Supărat că mesajul său nu fusese receptat exact, Blaga va face să apară în „Saeculum” câteva note critice vizând fie „oportunismul și neo-oportunismul filosofilor” (Saeculum, Anul I, Sept.-Oct. 1943, p.89-90), fie falsa reformă a învățământului prin care „Facultățile noastre se transformă în pensionate de domnișoare” făcând „să sufere învățământul filosofic” (Saeculum, Anul II, Mart.-Apr. 1944, p.83-84). „Notele” respective trimiteau, desigur, destul de transparent, la adresa fostului ministru al Educației Naționale (în scurta guvernare Goga-Cuza, când poetului i se creează catedra de filosofia culturii la Universitatea din Cluj) sau actualului ministru al Culturii Naționale, din guvernarea Antonescu (1941-44), când „Saeculum” nu va căpăta nicio subvenție…
Interesantă este şi solicitarea adresată „confratelui” Ion Pillat (1891-1945), de ataşatul de presă de la Berna, preocupat în 1930 de editarea unei „Antologii de poezie populară”, în limba germană. Nu ştim dacă Florilegiul lui Pillat, solicitat de poet, i-a parvenit acestuia la Berna, dar sigură este colaborarea poetului cu Herman Hauswirth, care îl ajută să transpună în germană cele 50 de texte populare româneşti (40 lirice, cinci balade, printre care şi Mioriţa, restul fiind bocete şi colinde).
Corespondența cu Liviu Rebreanu (1885-1944), înregistrând nu mai puțin de 14 scrisori, datează încă din timpul când poetul era atașat de presă și cultural la Berna (1928) și se sfârșește în 1941, în vremea profesoratului universitar de la Sibiu. Este vorba de solicitarea poetului adresată noului director al Teatrului Național din București de a-i fi pus în scenă piesa Meșterul Manole, apoi Tulburarea apelor. Să precizăm că „Meșterul Manole” se va juca cu succes și pe scena Teatrului Național din Lwow / Lemberg în 1934, dar ea fusese jucată și la Berna sau Poznan etc. Entuziasmul poetului se va domoli văzând cum punerea în scenă se tot amână. La mijloc erau însă unele presiuni venite din partea unor confrați, ca Eftimiu sau Iorga, care se doreau mereu jucați pe scena Naționalului bucureștean. „Scumpe Rebreanu, ne omoară papagalii!”, consemnează Blaga într-o epistolă. Totuși, piesa va vedea lumina rampei în primăvara lui 1929, fiind reluată în toamna aceluiași an, într-o nouă stagiune teatrală.
Apoi, într-o altă epistolă, din toamna lui 1929, atașatul de presă și cultural de la Berna cere imperios confratelui ardelean: „Pune în repetiție Tulburarea apelor!”. Să precizăm că „Tulburarea apelor” nu se va juca la București, ci doar „Cruciada copiilor” în ianuarie 1930, care va fi montată simultan și la Cluj. Apoi va vedea lumina rampei Avram Iancu, la Cluj (1935). În altă ordine de idei, poetul intervine pe lângă Rebreanu, ca în postul de director al Teatrului din Timișoara să fie numit Victor Iancu, asistent la catedra de estetică de la Sibiu, având marele avantaj „că nu e amestecat în nici o clicărie”, știindu-l ca „un om de incoruptibilă obiectivitate”. Pentru același Victor Iancu, colaborator la întreaga presă românească („Tribuna” din Brașov, „Timpul” din București și „Saeculum” din Sibiu), Blaga va interveni pe lângă oficialul Ciuceanu din Centrala Ministerului de Externe pentru a-i acorda „un carnet de CFR”.
Iată, așadar, coarda de mare vibrație umanitară a poetului, care nu pregetă să recomande tineri capabili, aflați în impas (precum Gh. Grigurcu, I.D. Sârbu, Victor Iancu, Octavian Beu ș.a.), fiind plin de solicitudine față de toți, încrezător că în aceeași măsură oamenii îi vor răspunde și lui.
Partea a VIII-a, de altfel cea mai însemnată a Epistolarului, reproduce corespondența poetului cu oficialii din Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), al cărei director era prozatorul Petru Dimitriu. Este vorba de „dosarul Faust” (achiziționat în 1996). Avem, în documentar, întregul parcurs privind redactarea și editarea tragediei goetheene, de la laconicul referat al lui Beniuc (remunerat pantagruelic) până la apariția în vara lui 1955 a epopeii goetheene. Dată la cules la 27 martie 1955, traducerea lui Blaga capătă „bunul de tipar” abia la 8 iulie 1955, intrând la tipar cu o întârziere destul de semnificativă. Editura corectează tirajul, desigur, luând act de nemulțumirea poetului pentru cele 3000 de exemplare preconizate, astfel că Faust-ul lui Blaga apare în tiraj de 25.100 exemplare, pe hârtie semivelină satinată de 65 gr./m.p., în format 840/1080/32 (Coli ed. 23.42. Coli de tipar 17). Să reținem că, dacă la început, Mihai Beniuc, cântărețul din Sebiș, pe atunci președinte în exercițiu al Uniunii Scriitorilor, se arătase entuziast, pe parcursul traducerii se dovedește destul de neglijent, ca să nu zicem tendențios, de soarta traducătorului de la Cluj, care nu va mai primi regulat, conform contractului, suma lunară stabilită, ceea ce îl determină pe Blaga să apeleze la fiica sa, Dorli, pentru intervenții directe la acesta, poetul fiind la un moment dat pe punctul de a renunța la angajamentul luat. Epistolarul dat la iveală acum trebuie coroborat cu scrisorile adresate de poet fiicei sale și publicate de Dorli Blaga în documentarul „Tatăl meu, Lucian Blaga”: „Vorbește cu Beniuc și arată-i situația” (adevăratele sentimente ale acestui „toboșar al timpurilor noi” vor fi devoalate în odioasa înscenare prozastică din „Pe muchie de cuțit”, în care „Marele Anonim” este ridiculizat și expus defăimării publice, ceea ce va atrage din partea lui Blaga hotărârea de a se adresa, printr-un Memoriu, Comitetului Central al PMR).
Aflat în imposibilitatea de a face un drum la București, care îl costa cam 500 lei, Blaga se vede oarecum marginalizat, dovadă că „organele” lucrau cu spor la dosarul de urmărire informativă care se va închide abia după moartea sa, la câteva săptămâni. Conform contractului din 9 septembrie 1953, Editura se obliga să plătească lunar „suma prevăzută”, iar poetul să prezinte situația la zi a traducerii celor 12.000 de versuri. În toamna lui 1953, poetul avea traduse 11.000 de versuri, promițând ca „pe la începutul lui decembrie 1953” să isprăvească traducerea, devansând astfel termenul contractual. Scrisorile poetului către directorul editurii relevă truda istovitoare și atenția deosebită acordată acestei traduceri de aproximativ 12.500 versuri și speră din toată inima ca „și calitatea traducerii să fie apreciată la justa ei valoare”.
Dar reaua voință a unora, individualismul, egoismul și interesele altora (în plasa acestora a căzut ca musca în lapte chiar Tudor Arghezi, întâmpinând unele fragmente în traducerea lui Blaga cu inexplicabile rezerve, ca să nu zicem umori) au afectat profund entuziasmul traducătorului, dimpreună cu toate „mizeriile” administrative. Pe lângă limitarea tirajului, care pentru arghirofilul director și acoliții editurii era de sute de mii de exemplare, editura îl încadrează la categoria a III-a, remunerându-l disproporționat față de valoarea artistică a textului. „Cu acest mod literatura nu este servită, iar scriitorul devine un sclav”, scrie Blaga dezamăgit profund atât de relația cu oficialii cât și de egoismul unor confrați.
Bucurându-se, însă, de girul germanistului prin excelență Tudor Vianu, al cărui studiu introductiv era destul de lămuritor și profund, dar și de recenzia altui celebru germanist, Jean Livescu, viitorul rector al Universității din București, Faust-ul lui Blaga a marcat, în cultura română, un moment important al deschiderii și asimilării unor mari valori ale literaturii universale.
Poate este interesant să amintim finalul studiului introductiv semnat de Tudor Vianu, care se dovedește destul de reținut și echidistant față de „noua versiune” menită să-și găsească „alți mulți cititori”:
„Tălmăcirea lui Faust a fost o problemă care a ispitit de mai multe ori pe poeții români. După tălmăcirile lui Al. Macedonski (începutul poemului), Ion Gorun (partea întâi), T.U. Soricu și Larisa Dragomirescu, Lucian Blaga dă acum o nouă versiune. Sub noul veșmânt, traducerea poemului lui Goethe este menită să-și găsească alți mulți cititori, bucuroși desigur să afle, transpusă în limba noastră, una din cele mai reprezentative ale geniului poetic modern.”

*
Din toate aceste epistole, multe aduse în lumină pentru prima dată din „colbul colecțiilor BAR”, se desprinde chipul luminos al poetului, dornic de comunicare, mereu în rugăminți și solicitări, mereu în așteptarea unui răspuns – „cum aștepți o sentință de viață sau de moarte”, după cum se exprimă într-o scrisoare adresată lui Rebreanu, în legătură cu montarea piesei „Tulburarea apelor”, la 22 noiembrie 1929.
Dincolo, însă, de toată această febrilă perioadă de creație, de corespondența cu ESPLA, transpare și omul ce se luptă cu greutățile vieții, dezamăgit de indiferența și reaua credință a semenilor, de lipsa de loialitate și a simțului valoric. „Dosarul Faust” ar merita o abordare independentă, având în vedere și aceste șapte scrisori „oficiale”, dar mai ales corespondența poetului (îndeosebi cu Dorli). Situația dramatică a poetului și familiei sale în anii 50 îl face la un moment dat să renunțe la proiect, dar ceea ce este mai important rezidă în hotărârea nestrămutată a poetului de a da literaturii române o traducere personală și artistică a capodoperei lui Goethe, căreia în epocă i-au fost date unele „replici” destul de palide, încurajate însă tot de oficialii ce se dovediseră față de Blaga plini de resentimente, mărginiți și ingrați.
Din aceste scrisori și însemnări îl recunoaștem pe diplomatul sau profesorul Blaga „într-o lumină nouă”, iar fără parcurgerea acestora – scrie dl Nicolae Mareș în studiul său – „exegeții și biografii creației blagiene nu vor putea oglindi personalitatea complexă a poetului, filosofului, diplomatului, profesorului, traducătorului sau publicistului transilvănean.”
Desigur, „unele din acestea asigură cheia necesară cunoașterii mai aprofundate a autorului lor.”
În partea a doua a lucrării, toate aceste scrisori sunt facsimilate („cu alte cuvinte în forma lor olografă”), ceea ce constituie o dovadă în plus a acurateței științifice și documentare, asigurând lucrării autenticitate nedezmințită, savoare bibliofilă și gust estetic. O notă aparte și pentru excelenta condiție tipografică a lucrării, menită a fi lansată în cadru sărbătoresc, cum de altfel s-a și întâmplat.”
Zenovie CÂRLUGEA