Scriitorul Dumitru Anghel a publicat un amplu text despre volumul “Bună seara, domnule Mallarmé!” de Ioan Toderiţă, apărut în anul 2010 la Editura Axis Libris.

“Volumul de versuri “Bună seara, domnule Mallarmé!”, Editura Axis Libris, Galaţi, 2010, 156 de pagini, semnat de scriitorul Ioan Toderiţă, cu un titlu, ca o metaforă elegantă şi provocatoare, se remarcă stilistic printr-o lirică, novatoare şi îndrăzneaţă, cu totul originală. Este cartea unui poet contemporan, care promovează o poezie de impact pentru un elitism cultural obişnuit cu şocul de adeziune şi-şi asumă un potenţial risc de neaderenţă, deşi ia în calcul şi ignoranţa afişată snob şi ifosele fără acoperire. Până la urmă, dincolo de insolitul titlu cu aura unei personalităţi literare simboliste, de notorietate europeană, de pe malurile Senei, gestul elegant şi altruist al poetului român are dimensiunea şi valoarea unui omagiu adus marelui poet francez Stephane Mallarmé, zis Etienne (1842-1898); o reverenţă decentă şi respectuoasă adusă civilizaţiei franceze, literaturii franceze, Parisului, ca metropolă culturală.

Poetul Ioan Toderiţă rescrie în felul acesta istoria liricii universale prin preluarea elementelor de potenţial artistic într-o epocă de contestare a valorilor consacrate, nu neapărat ale altor culturi şi civilizaţii, ci cu ţintă spre ceea ce se întâmplă în literatura română cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, Zaharia Stancu sau Marin Preda. Poate, din aceste motive, poezia din volumul “Bună seara, domnule Mallarmé!” pare uşor atipică în peisajul actual şi nu pentru că ar fi… nouă neapărat, ci pentru combaterea subtilă a atacului la clasicii europeni sau români, din perspectiva preluării moştenirii pozitive cu mesaj valoric a acesteia, iar demersul poetului Ioan Toderiţă de valorificare a modernismului european, francez în speţă, este făcut în progresie aritmetică, pe măsura preocupărilor sale profesionale, de ilustru profesor de matematici. Este foarte posibil ca poetul român să se fi lăsat atras de ars poetica simbolică, sugestivă a marelui poet francez; sigur i s-a părut interesantă tehnica literară prin care limbajul comun, demonetizat, a fost înlocuit de unul propriu, fără tentaţia hibridă şi nonliterară de a inventa cuvinte noi, procedeu prozodic practicat de Mallarmé. Nu se poate să nu fi avut reacţii poeticeşti poetul de la mal de Dunăre pentru tehnica literară cu efecte stilistice a unei sintaxe dislocate, a pluralităţii semantice generată de ambiguitatea metaforică, ca şi de dispoziţia savantă, de efect vizual şi auditiv, a caracterelor tipografice convertite în artistic, de către teoreticianul din Paris Etienne Mallarmé.

Din aceste cauze sau şi din altele – motiv pentru care îmi asum o eroare posibilă – există în poezia lui Ioan Toderiţă o direcţionare a sensului cuvântului, metaforic în exces, spre un miraj al creaţiei artistice între sugestie răsturnată şi ambiguitate provocatoare de ermetism, un fel de à rebours, ca o reverberaţie semantică în răspăr, sau cu consecinţe imprevizibile de percepere, ca celebrul “Un Coup de dés jamais n’abolira le hasard” al mentorului său spiritual Stephane Mallarmé, ca, de pildă, în poemul “Ea”, pag. 58: “O s-a-na, înalt pe de, / necuprinsă-n deget frunte, / sfârşesc inima-n mărunte, / nepriviri de orb ce vede”. În realitate, este vorba despre o lirică simbolist novatoare, a sa în exclusivitate, pe o partitură nonconformistă, când doar mimează un partizanat de paradă la clasicii reformatori şi tânjeşte nativ după Alecsandri, Coşbuc sau Eminescu şi parcă dorind să se alinieze la generaţia lui Stănescu, Sorescu, Doinaş: “Mi-i sufletul cărare-n străfundul aşteptării: / de sine prins, ca-n funii, pinochio, o păpuşă, / a învăţat să plângă, la naştere, în uşă, / întâiul plâns, ce-n oameni e semnul cugetării” (“Întâiul plâns”, pag. 38).

Pare chiar că “s-ar juca… de-a modelele”, dar termină prin a şi le asuma, după reguli proprii şi după o tehnică literară, care-l plasează pe Ioan Toderiţă printre pionierii lirici actuali, autorul unei poezii moderne pe o scară a valorilor proprii, asumându-şi riscul derapajului controlat, pentru că scrie într-un fel de transă creatoare, pe care n-o poate controla şi nici nu s-a gândit s-o facă; n-are niciun fel de rezerve, nu se culpabilizează de… mal praxis poetic şi produce idei şi sentimente pe propria răspundere: “ Ne ridică «la putere», ca osmoza / clorofilei, mitul vorbei triumfal, / stând în ochi sacerdotal / … / Se sfârşeşte în noi gnoza!” (“Athanor”, pag. 57).

O poezie aparent agresivă, cu un potenţial nonviolent, ca un val uriaş, care se potoleşte la ţărm, cu consecinţele unui tsunami obosit, sleit de puteri, şi emoţia artistului în stare pură: “Ce, cu abvers, incest, ne adumbreşte grinda / un suflet mare din târzii muşcate, / se rupe-n trei icoana, cu amplă trinitate / al crucii semn, pe umeri, să-şi tânguie colinda” (“Semnul crucii”, pag. 61). Adică, un lirism cristalizat, plesnind de tensiuni interioare, şi un poet vulnerabil, expus deliberat unui potenţial nonaccept liric dintr-o obstinantă încredere în demersul său artistic şi o face cu graţia creatorului, care-şi sacrifică idealul estetic, pentru ca să nu intre în conflict cu potenţialii cititori convertiţi la o altă “religie” a artei.

Sub aspectul structurii şi a construcţiei prozodice, “Bună seara, domnule Mallarmé!” este un volum de lirică în manieră clasică, cu rima cea mai elaborată, îmbrăţişată (1-4; 2-3), dar înnobilată de o tehnică a versificaţiei cu modulaţii abrupte rezultate din contorsiuni de topică a frazei, a propoziţiei, cu intenţia de a extrage semnificaţii noi, altele decât cele de dicţionar şi, uneori, din nevoia de rimă, ca în poemul “Un semn că moartea…” (pag. 9): “Vor mai, de timp pecetluit, sui, încovrigate, / simţiri, solii, să bată-n porţi cu pumnii: şi-n paşi înşiruiţi, pe marginile lumii, / atunci, în viers cântat, încet, pe săturate”, pe o temă gravă, existenţialism şi atitudinea omului în faţa morţii.

De altfel, toate poemele din acest volum sunt realizate pe câteva motive lirice esenţiale, larg răspândite şi personalizate doar de talentul poetului, de epoca şi geografia sa culturală, iar specificul, nota personală sunt date de apetenţa pentru un lexic comun, oarecare, căruia poetul Ioan Toderiţă îi transferă o semantică simbolică, aluzivă, sugestivă şi în tonalităţi de contrapunct baroc, ca într-o Partita de Bach; cuvinte aparent demonetizate, cu o semantică în derivă, pe care însă poetul le circumscrie unei interacţiuni cu celelalte, la fel de comune, dar tocmai de aceea cu valenţe artistice, poetice, noi, pe care le sesizăm şi în estetica lui Mallarmé, acel transposition, ca o transpunere spre sensuri noi, aluzive, muzicale, cu certitudine şi în planul prozodiei ori al tempoului silabelor, vocalelor şi consoanelor, cu sonorităţile specifice limbii franceze: “La femme, l’enfant, la soupe / En chemin pour le carrier / Le complimentent qu’il coupe / Dans l’us de se marier”, din “Mallarmé, poemes-poeme”, ediţie bilingvă, în traducerea lui Ioan Matei, Editura Atlas, Bucureşti, 1997, pag. 146.

Foarte importantă se detaşează inovaţia poetului Ioan Toderiţă, într-o manieră originală, ca în poemul “Cristianică”, pag. 10, pe tema crucificării divine, cu treimea momentelor, cu versul al cincilea, în paranteză: trădarea lui Iisus (“îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel curând”); povara Golgotei (“acest suiş nevrednic în spaima celor vii”); şi martiriul sacrificiului suprem divin (“pe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi”).

Dar şi obsesivul, ca mod de viaţă, ca o constantă a unei tematici în refulare lirică, deşi nu lipsesc nici ereziile şi nici ispita gândului rebel între credinţă şi tăgadă: “De, mă, cu vorbe de ocară, / alungi în vers, cu ritm a-metric / şi cuvântări ce au să moară, / de tine, Doamne, fug eretic” (“De mă…”, pag. 14), consecvent aceleeaşi tehnici a dislocării topicii frazei, cumulată în propoziţii şi cuvinte izolate nuanţate poetic cu sensuri noi, cu epitete şi comparaţii, în care ambiguitatea are rolul constructiv de a îmbogăţi semantica primară. Adică, o lirică religioasă, de partizanat mesianic, ca o predică după slujba de duminică, anunţând Crăciunul şi prevestind Prohodul şi Paştele: :Mângâi trup velin, angelic, / doar în vis, de vis răpus: / când Irod şi când Iisus, / sfânt ucis pe cruce, vrednic” (“Clepsidre feline”, pag. 22); ori o morală creştină răstălmăcită după o dogmatică uşor demonetizată în obiceiuri şi tradiţii cuminţi, după o motivaţie mai mult atee, sau laică, decât pravoslavnică: “Că vinu-i bun, prescris, metodic, / de-atunci, de-acum, prin timp i-logic, / când vorba-i prinsă-n ritm să-ncap: / galop diurn, teluric trap” (“Nunta Galileii”, pag. 108).

Dar şi motive biblice, reluate la o altă scară valorică, din care rezultă o altă dogmă a păcatului originar, cu inflexiuni uşor desuete, ca un menuet într-o sală de bal la Curtea imperială de la Viena: “Şi-o să-n noi cadă amnezic, / din aproape în aproape / fructul, fructul sinestezic, / cu lung sâsâit de şarpe” (“Mărul”, pag. 29). Motivul religios este până la urmă un pretext livresc în lirica poetului Ioan Toderiţă, pentru că importantă rămâne existenţa efemeră a fiinţei umane pe pământ, iar esenţială doar solidaritatea de cuplu matrimonial, în ciuda păcatului străbun al izgonirii din Paradis: “Voi şti chiar prea devreme, ce veşnică-i visarea, / când fruntea-nvolburată mă-ndeamnă în cuvânt, / prin gând, fanar aprins cât să-mi îndemn mirarea: / în doi să nu mai fie tăcerea de mormânt” (“Ce veşnică-i visarea”, pag. 113).

Ca şi în poemul “Ni se potriveşte…”, cu deturnarea tulburătoare a dilematicei interogaţii existenţiale din toate timpurile, din toate religiile, credinţele şi eresurile civilizaţiei umane, există viaţa de dincolo de moarte?!: “De vom şti izbânda ce ni se cuvine, / nu ni se va spune, cât vom osteni, / mersu-acestor umbre în-spre morţi şi vii, / dinspre nemurirea ce în loc ne ţine” (Op. cit., pag. 131).

După lirica religioasă, o bună reprezentare în planul valoric al volumului “Bună seara, domnule Mallarmé!” o are poezia de dragoste, deşi cartea poetului Ioan Toderiţă nu are o structură editorială pe criterii tematice şi pe capitole; o erotică de un lirism graţios şi uşor frivol, temperat de o rezervă pudică de adolescent copleşit de miracolul şi magia primului sărut: “Că-n vin e adevărul reavăn / şi-n pâinea caldă-a-întâiului sărut… / Şi-n toate, jertfă, nopţii prefăcut, / cu vis de nemurire fără seamăn” (“Eu nu voi şti”, pag. 133).

Foarte interesante şi convingătoare, pentru demersul liric şi prozodic al scriitorului Ioan Toderiţă în această carte, sunt trei poeme de-o simetrie tematică originală, pe structura poeziei de formă fixă, glossa, dar o altfel de glossă, care conferă volumului “Bună seara, domnule Mallarmé!” un plus de noutate, de altceva în aria creaţiei lirice. Poemul “Doamnă” şi altele două cu acelaşi titlu, “Scrisoare”, alcătuiesc o trilogie lirică, dezvoltată pe un joc erotic, ca un joc de puzzle, asemănător unui motiv muzical, reluat pe aceeaşi linie melodică, ca-n Simfonia Destinului, patetic şi maiestuos, idilic şi graţios, romantic şi festiv, nuanţat cu intervale lexicale de şaradă poetică. Pentru o demonstraţie convingătoare, iată câte o strofă, prima, din fiecare dintre cele trei poeme: “V-am spus, Doamnă, cred în suflet, / ca-ntr-un vis ce mă deazleagă, / de fiinţa ce mi-i dragă, / într-un somn cu mult răsunet” (“Doamnă”, pag. 48); “Ţi-am spus, Doamnă, despre suflet, / cum că somnul ce mă leagă / de fiinţa ta întreagă, / prins e-n vis aprins de cuget” (“Scrisoare”, I, pag. 50); şi “Ţi-am scris, Doamnă, cu răsunet, / un poem ce mă des-leagă, / de un verb, ce nu mă-ncumet / să-l pronunţ cu gura-ntreagă” (“scrisoare”, II, pag. 51); cu elementele de simetrie, de care aminteam, ca un lait-motiv, pe o temă de dragoste, cu o prozodie de glossă, modificată poetic, cu nuanţări lexicale în primele două versuri, în toate cele trei poeme.

Alteori, nostalgic, elegiac sau trist, şi eminescian, şi bacovian, dar autentic şi convingător, Ioan Toderiţă este poetul contemporan, care nu se sfieşte să se alăture marilor poeţi, şi o face cu graţie şi condescendenţă respectuoasă, ca un elogiu şi nu ca o sfidătoare poză: “Ştiu, în ceas, e frig şi toamnă, / şi în inimi bate vântul, / spulberând în gând cuvântul: / o mantie ce aclamă” (“Toamnă”, pag. 55); sau alteori, în maniera simbolist-minulesciană, cu o poezie erotică de atmosferă, cu un lirism al labirintului plastic, pe un tempo preclasic de “Fuga în do minor” şi “Clavecinul bine temperat”, discursiv şi expresionist: “Îţi scriu scrisori e(chi)locvente, / peceţi povaţă-n testamente, / să-ţi las o parte din tristeţe, / în elegii cu multe feţe, / cântate-încet la clavecin, / cu ritm de fugă în suspin” (“Iubiri de rând”, pag. 35).

Sigur, există în cartea scriitorului Ioan Toderiţă şi alte teme lirice, dar unitatea stilistică stă în formula prozodică de care aminteam la început, în care relevant este efectul simbolic, dispoziţia controlată, savant orchestrată a propoziţiei, a cuvântului în frază şi în corpul prozodic, o tehnică sincopată la ambii poeţi, francez şi român. Iată, în paralel, strofa întâi din poemul “Măsura”, în care poetul păstrează doar catrenul, ritmul de 12-14 silabe şi rima îmbrăţişată, dar răstoarnă asimetric topica frazei: “De ce, măsura, cea din mâini, întregul, / acestui aprioric tărâm, îndreptăţeşte / căderea frunzei care, cu trudă-n ceruri creşte / în ramul unde vântul ignoră-n spaţii reguli?” (Op. cit., pag. 85). Şi, iată, cum ar arăta o frază, cu aceeaşi idee poetică, dar care respectă toate regulile gramaticale de topică standard: “Din ce cauză măsura (subiectul propoziţiei subordonate cauzale), cu toate elementele prioritare motivează căderea frunzei (propoziţia principală, regentă), care cu trudă asigură dezvoltarea ramului (propoziţia subordonată atributivă), unde bate vântul (propoziţia subordonată circumstanţială de loc). Ba chiar există şi exerciţii de virtuozitate prozodică pentru că accentul cade nu pe topica propoziţiei sau a frazei, ci pe rima cu sonorităţi fonetice, ca în poemul “Amiază târzie”: «Ce devreme-n “si” şi “o”, / ramul leagănă un “be-mol” / cu trei bulbi mai sus de stol / implant drept, “insitio”» (Op. cit., pag. 88).

Aşadar, cele 142 de poeme şi 15 desene din cartea “Bună seara, domnule Mallarmé!”, care încep cu reconstituirea limbajului poetic şi se completează cu elocvenţa imaginilor, alcătuiesc un volum original de poezie modernă, pe care poetul Ioan Toderiţă şi-l adjudecă cu graţie şi responsabilitate artistică.” (Dumitru ANGHEL)