Aurelian Titu Dumitrescu a scris prefaţa ediţiei a II-a a volumului “Aprilie aseptic”, de Darie Ducan, Editura Nico, 2011, intitulată “Dezvieţuirea personajelor”. Născut în 1988, Darie Ducan a publicat poezie, dramaturgie, eseu, critică literară, fiind implicat activ în viaţa culturală actuală.

“În Aprilie aseptic, Editura Nico, 2010, Darie Ducan, la nici douăzeci şi trei de ani, este un poet pe deplin format, matur şi profund. Poemele sale au un firesc neomenesc, par rostite (scrise) fără efort şi au o rostogolire lăfăită, de proză bună, care ar trebui să te pună pe gânduri, dar, de fapt, te lasă fără gânduri pentru că impresia este că totul a fost spus în ele, că nimic din lumea poetului nu se lasă sugerat, că nu este nevoie de sugestie, pentru că textele literare despre care fac vorbire conţin adevăruri integrale exprimate ştiinţific. Din primul ciclu, cele mai frumoase sunt „A şaptea câmpie”, „A opta câmpie” şi „A treisprezecea câmpie”, care par a nu veni din lumea în care trăim, ci i se oferă numai poetului, în transă. Iată, înainte de a cita ultimul poem numit, definiţia pe care patriarhul Athenagoras al Constantinopolului a dat-o revelaţiei într-o carte de convorbiri, în care Olivier Clément întreabă: „Revelaţia este transformarea energiei morţii în iubire de Dumnezeu”. Şi cum „A treisprezecea câmpie”: „Azi dimineaţă cineva mi-a bătut la uşă chirilic./ M-am speriat că-mi vin străbunicii târziu,/ găsiţi de vreo ezitare latină./ Bătea a pământ şi era dimineaţă”. Tupeul, virilitatea poetului ne dau sentimentul că el vehiculează numai concluzii (numai certitudini), dar nu este aşa de categoric cum pare. La o recitire mai lentă şi mai calmă, conţinuturile de fraze se arată a fi nişte ipoteze suprafireşti, reluate până la perfecţiunea formală (şi apoi până la linişte) de către nevoia de adevăr în formare a poetului. De aceea sunt şi atât de numeroase poemele perfecte în carte: pentru că tot ceea ce se spune este adevăr în formare şi, în clipa în care adevărul este gata format, cursivitatea textului încetează să existe şi emisia se frânează brusc şi categoric, curmând discursul, ca o bătaie cu pumnul în masă.

Darie Ducan este deocamdată un poet neoromantic şi moralist, cu unele accente expresioniste, care, probabil, cu vremea, se vor accentua pe măsură ce artistul va trece de pruncia sufletului şi va epuiza energia iniţierii. „A şaisprezecea câmpie”: „Aceiaşi targă o prinzi ca pe un creion între degete/ şi semnezi cu mânerele ei în nisip./ Deşi scrii acelaşi lucru, un mâner va semna/ indescifrabil, / indescifrabilul care te-a salvat”. Toate cele poetice din primul ciclu ale lui Darie se petrec numai dincolo şi dincoace de moarte, într-o Transilvanie în care pâinea este numai prescură de martiri şi peste care apasă continuu şi inexorabil o lege grea a facerii istoriei. Eroii lirici ai lui Darie trăiesc pe limitele destinelor lor: viaţa lor este grea, apăsătoare, dar şi plină de piste false a căror parcurgere se plăteşte cu dezvieţuirea. Moartea este uşoară, eliberatoare, ţinând în ea exclusiv şi deopotrivă hybrisul şi moira atât ale personajelor lirice, cât şi ale autorului. Între aceste tensiuni ale unui Ducan eminamente tragic, moartea fizică este un arc de triumf prin care se trece numai într-un singur sens: cel al gloriei postume a eroilor lirici, a personajelor. Asta şi face Darie: observă personajele, le retrăieşte stările cele de el alese până la transfigurarea lor în uitare şi le autorizează să treacă pe sub arcul de triumf după clipe calculate alegoric şi dictate de autorul moral şi intransigent.

În primul ciclu gloria morţii eroice a personajelor devine valoarea estetică (până la urmă) a acestor poezii în care harul este imperial, dar şi traumatizat de propriile lui popoare de imagini.

În al doilea ciclu al cărţii, ni se arată un Darie Ducan vagant şi demn, îndrăgostit şi dezamăgit, neresemnat, lovit de soartă, dar indestructibil. Este mult eminescianism aici; nu în stil, ci în concepţia de viaţă. Dar Darie nu este chiar o „haimana sănătoasă”, cum îl vedea G.Călinescu pe Mihai Eminescu la tinereţe; aşa bănuiesc eu pentru că în metaforele întrezărite sunt mulţi termeni medicali abia prin această lucrare poetizaţi, de la anemie la colesterol. Locul de vagabondaj (un vagabondaj nedegradant, căci e plin de puritatea ochilor poetului!) este Bucureştiul, o localitate în care încă se mai găsesc cişmele din care se bea cu palmele căuş „apă de etnie bizantină”.

În mod indirect, în primul ciclu din „Aprilie aseptic”, poetul crede (simte) că dincolo de moarte este lumina. Deci se consideră un om credincios. Dar nu are nimic de credincios când priveşte, asistă, iubeşte sau judecă femeia. Dimpotrivă, este din cale afară de polemic şi de belicos! Cred că, în viitor, lupta în conştiinţa sa se va da între creştinism şi eminescianism, cel puţin în privinţa iubirii de femeie. Poezia cea mai frumoasă din acest ciclu este „Intim”, pe care o citez în întregime: „Într-o casă ca un lemn frigid de vioară,/ prinşi de minunăţia barometrelor ignorând/ vom pricepe pe picioarele meselor noi sensuri,/ noi urme, noi legi, varicele suportabilităţii cinei/ la care n-ai curaj să recunoşti că minţi”. În „Poem”, apare şi o rază de speranţă: „ lumea se va schimba de la sine prin puterea ei de / atracţie.” El crede că „ murind ne vizităm împrejurimile” („***Cum se retrage”). Iată şi un firesc poem de dragoste („***Mai iau străzile”): „Mai iau străzile ca altădată la rând/ dar de această dată nu ca să te caut,/ ci ca să nu te găsesc şi să mă pot culca liniştit.” Iată o ideea a sa despre femei: „ Atunci când nu ne mai plac tot somnul lor de /frumuseţe se îmbulzeşte/ şi devine moarte de frumuseţe. Ca să ne recucerească” (***Admirăm la femei”). Marele talent literar al lui Darie Ducan îi aduce aproape şi în permanenţă moartea. Moartea îi cere ferm prezenţa curajului: „ Când ţi-ai depăşit moartea e deja grav./ Când ţi-ai depăşit moartea în praf se cheamă că eşti/ drum.” („Lege”). Este înconjurat mai tot timpul de răutate: „Mare ar fi fericirea, prietene, să văd cum în orb cade/ tencuiala ochiului/ pentru că n-a fost rănită cu marcaje de câine.” („Poem de teorie”). Este prudent până la anxietate: „ noi ştim foarte bine/ că atunci când te iubeşte mai tare o femeie te înşală.” („Aproape”). Vagabondul ajunge în cele din urmă la „Hotar”: „În turnul acela Babel, nimeni nu e bătrân şi nimeni nu/ e urât,/ toţi trăiesc cu o înfricoşată copilărie, toţi păşesc ca pe / manuscrise vechi,/ ca pe moaşte, ca pe podele bălăcite în ruj pentru/ singurătatea anonimilor în straturi,/ numai câlţii-ncărunţesc la uşi, numai câlţii, numai/ balamalele îşi fac câte un nou alfabet/ la fiecare deschidere de uşă, ca să nu le-nţeleagă/ nimeni, doar ele.”

Dar Darie Ducan nu este niciodată singur. Credinţa în Dumnezeu nu îl lasă să se prăpădească: „Toţi morţii noştri trăiesc. Când scoatem fitilele/ din lumânări/ să li le aprindem de fapt le luăm o scamă de pe haină/ şi se-ntorc/ întrebându-ne: – Ce vreţi, de ni vă tot băgaţi sub piele?!” („***Toţi morţii noştri”).

Ciclul al treilea al cărţii este şi cel mai substanţial şi mai tragic din întreaga lucrare. Războiul lui Darie Ducan cu lumea ia proporţii uriaşe. Nimic nu îi mai aduce liniştea, nimic nu-l mai împacă. Dar această agresivitate îl face să intre în interiorul lucrurilor, să le decodifice, să le mute rădăcinile. Unele notaţii par luate din geografia fizică sau din filosofii greci presocratici. „ Pe marginea suprafeţei lucrurilor/ se depozitează toată temperatura lucrurilor.” („O lege a fără-de-firii”). Tânărul îşi dinamitează autoportretele: „Sunt o fluctuaţie a istoriei impure,/ a duratei în care un vierme înţelege un măr,/ ar putea fi de rasă măcar, ar putea,/ dar sângele nu are atâta apă/ ca eu să mă păstrez normal,/ pe plaja lui cineva a uitat berile la rece”. („***Entuziastm vorbim, entuziastm”). Carnea sa, materialitatea sa îl chinuie continuu, vrând să se spiritualizeze: „Cât ţine proza cărnii trecem poezia/ morţii. Cât ţine absurdul ne rabdă/ cei ce ne cern prin cearceaf.” („Adagio”). Trupul său devine epicentrul unor cutremure care depăşesc fiinţa sa: „În sâmburii de praf/ se depune praf interior,/ mişcările de lume se petrec şi acolo.” („Estetic urban”). „Elogiu”, „Atac de panică” şi „Oraş” sunt nişte poezii perfecte, distinse, valoroase. Aleg „***Poate c-ar trebui să-ţi vând”: „Poate c-ar trebui să-ţi vând/ carnea oglinzii,/ să pot s-o am măcar aşa./ Eşti diferenţa dintre o haină uitată/ şi o haină aruncată./ Poate numai de aceea în loc de nasturi/ ai noduri de sicriu/ prin care s-ar salva cineva respirând,/ mai mult de pierzanie decât de moarte,/ poate doar de aceea.” „Aerisire” e un poem pe cât de valoros, pe atât de descurajant.

Darie tinde continuu la o artă poetică încă nescrisă, dar care este în el şi îi creează obsesii. „Cuvintele nu tac singure. Numai / vedem că se iau şi se duc într-un dinam să moară” („Cuvintele”). Sau în „Despre singurătate”: „ şi numai puterea cuvântului meu ar fi aceea/ ce ţi-ar putea aşterne să dormi/ în loc ca tot ce ating să fie de aur”. Bucureştiul este tentacular, insuportabil, degradant, ucigaş: „ (…) Aici lacrima vagabondează/ prin oraş şi adună dopuri de plută/ să-şi ţină sarea la suprafaţă ca pe partea ei de mort.” („Zile pline”). Poemele tragice se înmulţesc. „Insistenţă” e cutremurător. „Ape” îmi pare a fi o capodoperă expresionistă: „Miroşi, miroşi/ ca de un veac, de-un pat/ a apă salvată din înecat// pe care plutesc întoarse/ ultimele vorbe dinaintea morţii,/ nu se udă, nu se scufundă/ ca o semnătură de sângerete,// ai cu ce trăi, ai pe ce irosi/ ultimele superstiţii tăioase,/ apa prinde mirosul tău, fermentează/ în scroturile sălciilor, grele.// Miroase a amnezie generală de aproape,/ semnătura pluteşte pe ape,/ pe amigdalele lor din aproape.” „Vâslă” e un poem de aceeaşi valoare.

Sper că Darie Ducan va scăpa cu bine de capcanele pe care şi le instalează singur.

Sper, de asemenea, să înţelegem cât mai mulţi şi cât mai repede că tânărul are geniu. Asta pentru a-i putea fi de folos la timp.

În ceea ce mă priveşte, cât caracterele noastre vor fi demne, nu îl voi lăsa singur.

Darie Ducan trăieşte fără milă de sine şi se expune tuturor pericolelor. Încearcă lumea ca pe o monedă între dinţi, să afle dacă este veritabilă. Afirmă că nu mai crede în nimic. Dar crede în poezie. Şi scrie frumos şi foarte frumos. Relaţia dintre bine, adevăr şi frumos îl va salva. I-a pus deja mâna pe creştet şi poetul visează concentrat.” (Aurelian Titu Dumitrescu)