Cel mai recent volum publicat de Amelia Stănescu se intitulează “Aşternuturi de ploaie/Couvertures de pluie”, Editura Brumar, 2012, ediţie bilingvă (română-franceză), în traducerea lui Mădălin Roşioru, postfaţă de Ioan Es. Pop.

„Amelia Stănescu şi-a asumat riscul de a debuta editorial încă de pe băncile liceului, cu volumul Căutători de cuvinte. Face parte din acea categorie a creatorilor care încearcă să conştientizeze fapta lor artistică, tinzând spre autoreferenţialitate. (…). Cum era şi firesc poeta se află sub semnul narcisismului, al continuei reflectări a eului în oglinzi multiplicate, al uimirii în faţa propriului chip, pe care îl redescoperă mereu. În multe poeme ale Ameliei Stănescu apare universul marin, pescarii, valul, nisipul, ţărmul, scoicile, constituind elemente ale acestui spaţiu predilect, puternic umanizat.” (Ştefan Cucu, „Metafora”, 1996).

„O dialectică a imploziilor domină această poezie (din Căutători de cuvinte n.n.) la suprafaţa căreia nu transpar decât palide mutaţii, dar în interiorul ei se acumulează, cu fluiditate infernală, remanenţele mitice şi se inflamează asamblările himerice (…) Ca un climax sfidând orice entropie, poemele Ameliei Stănescu îşi sporesc densitatea semnificaţiei spre finalul volumului (…).” (Dan Bogdan Hanu, „Convorbiri literare”, 1999).

„Cartea de faţă (Doar mie mi-e frică, n.n.), confirmă un talent autentic. Cu ea, tânăra poetă câştigă un pariu făcut cu sine – de a se situa cu fiecare apariţie pe o linie ascendentă. Singurătatea, nevoia de autodefinire şi de identificare a eului, erosul, sentimentul trecerii şi al extincţiei sunt temele predilecte care configurază substanţa unei poezii pline de vibraţii profunde, fluent confesive, interogative, puse în pagină simplu, direct, o bună parte dintre ele amintind prin scurtime şi gradul sporit de esenţialitate de acurateţea şi concentrarea miniaturilor lirice japoneze – haiku şi tanka.” (Ovidiu Dunăreanu, din prezentarea de pe coperta a IV-a a cărţii, 1999).

„Amelia Stănescu este o poetă care evoluează încet, dar de la care sunt de aşteptat lucruri frumoase. Ea crede că ne putem salva prin Cuvânt, chiar că ne putem vindeca de moarte prin el. (…) O anumită delicateţe şi o lumină caldă, ocrotitoare se degajă din versurile poetei, chiar şi atunci când subiectul ar obliga la stări mai dramatice. Este modul poetei de a se exprima pe sine şi trebuie să spun că în acest mod stă şi nota originală a poeziei sale, fiindcă inovaţii de limbaj şocant nu există, şi prin asta se detaşează, se desparte de colegii ei de generaţie.” (Arthur Porumboiu, „Cuget liber”, 1999).

„Amelia Stănescu (…) se caută înfrigurată într-un spaţiu albastru şi o face chiar cu riscul maculării infinitului, deopotrivă într-un timp care e al sângelui ancestral pe care-l simte încă pulsându-i în vene, probând neliniştită stările de uimire fixabile identificator în şi prin poezie. Peisajul cotidian, altminteri derizoriu şi banal, se remitizează şi se animă participativ – solidarizant, ademenitor ca un cântec de sirenă (…) Discursul poetic propus de Amelia Stănescu în Doar mie mi-e frică e (…) prin excelenţă unul exorcizant în faţa răului provocat de sentimentul efemerităţii omului ce se scaldă  doar o singură dată în râul heraclitean care este Timpul.” (Ion Roşioru, „Tomis”, 2000).

„Aşa cum se desprinde chiar din poezia liminară a celui de al doilea volum (…) motivul funciar al liricii sale pare a fi singurătatea («singurătate violetă») (…) Singurătatea este totodată «privire dinăuntru» pe fundalul «transgresării nimicului» … «în hăul luminii», în timp ce «instinctele irump în noi seva transgresării/ Spaţiului alveolar al fiinţei/ al purului şi al luminii». Singurătatea însoţeşte chiar cuplul erotic din discursul îndrăgostit, în răstimpurile unor «falsităţi senzuale», când «îngereţea ultimului gest/ din adâncul neantului… poartă vieţile amândurora/ abandonate/ la orizont.»” (Simion Bărbulescu, „Luceafărul”, 2000).

„Poezia Ameliei Stănescu, aşa cum se prezintă în Doar mie mi-e frică, ne permite accesul într-o lume poetică dominată de întrebări esenţiale şi populată cu răspunsuri personale, aflate cu multă delicateţe şi prospeţime; mie unuia îmi aminteşte (pe alocuri) de prospeţimea unei brize de litoral, în miezul stătut al unei zile caniculare. Pe fondul constantei (şi relativ îndelungatei) preocupări a autoarei pentru creşterea întru verb şi expresie este un atu de care cei ce se vor mai întâlni cu versurile ei vor trebui să ţină seamă.” (Radu Bărbulescu, „Observator – München”, 2000).