În numărul 19/2011 al revistei Spaţii Culturale, criticul literar a. g. secară prezintă cel mai recent volum de versuri semnat de Virgil Costiuc, intitulat Caietul animatorului, apărut la Editura Brumar, în 2011. 

“Materia vieţii (reale şi livreşti) lui Virgil Costiuc îi prilejuieşte acestuia motive literare suficiente. Cea mai nouă carte a sa, „Caietul animatorului” (Editura Brumar, Timişoara, 2011), prezintă texte care nu dau impresia căutării, cizelării, poetul alegând să lase arta bijuteriilor în favoarea orfevrăriei cvasiprozaice, mai fiecare text conţinând un sâmbure epic.

Meditaţia învăluie acest sâmbure, dând naştere unei construcţii aproape rococo, ca să nu spun foarte încărcate… Sau, dacă vreţi, multe texte sunt, la propriu, ca nişte statui în cuvinte („statuile rugineau în transpiraţia dălţii” – p. 7); un alt poem se intitulează „pasăre cioplită”; la pag. 28 un cal „se făcea tot mai mic/ până se topea într-o statuie”), statui aducând aminte de unele aparţinând taberei de sculptură în metal de pe splaiul Dunării de la Galaţi sau de acele statuete nefinalizate ale lui Michelangelo…

Autobiografia capătă valenţe artistice, reflectând uneori, poate, o nehotărâre oarecare, asezonată cu acte de curaj şi demnitate: „m-am uitat ultima oară în urmă/ şi nu mă mai urmărea nimeni/ atunci am hotărât să mă întorc/ să le cer socoteală” (p. 8). Amintirile sunt uneori voalate (un poem ne clarifică sugestiv acest aspect – p.9-10, un poem care se numeşte chiar „Amintiri voalate”; tehnicile şi elementele artei fotografice sunt şi ele deseori amintite în carte), unele aluzii ar sugera că ar fi şi unele texte de sertar (vezi „La Strada” – fellinian sau nu, despre circ), unele poeme sunt recunoscute ca şi „exerciţii” (p. 15).

Lumea prezentată în poeme (din Arabia până-n Afganistan, via Turkmenistan şi… Agigea, experienţele fiind proprii sau ale prietenilor) capătă aer fellinian (într-adevăr), uneori cu imagini suprarealiste în manieră clasică literară („cel aşteptat era o scrisoare / cu mâna lipită de expeditor”) sau vag plastic-daliană.

Textele au o anumită nervozitate, şi chiar dacă omul de la pagina 34 „trăia din explozii”, acestea sunt controlate: delirul şi desfrâul ideatic sunt atent coordonate de către anticalofilismul său.

Poetul observă că poezia are „o ancoră agăţată de gât”, dar nu întreprinde o cruciadă pentru a o elibera. Într-o lume nefirească, alege să fie el însuşi, necrezând în revoluţii. „Originea şi evoluţia speciilor” sunt văzute cumva în viziunea unui Damien Hirst (un Lars von Trier al artelor plastice), dar nu teribilist precum acesta. Scenele/fiinţele surprinse în texte sunt puse la formol sau la saramură („tusea seacă a unui pescăruş/ înecat în spaţiul marin”, p. 35) dar miza este alta. Virgil Costiuc ştie că nu se poate inventa un cal, darămite un regat al propriei mântuiri!

Da, într-adevăr, după cum observă Ştefania Mincu pe coperta a IV-a, Costiuc este aproape un reporter de război. Un poem se numeşte chiar „Reporter” (p. 55): „capul decupat de la baza gâtului/ era lângă bordură în locul umerilor – asfalt/ lângă el resturi din pânză/ din brâul împănat cu trotil/ se mai distingea un buzunar alungit/ în păr mai avea cioburi de sticlă/ din vitrina cafenelei/ unde mai înainte câţiva tineri/ ascultau muzică sunetele s-au înfipt în pereţi ca nişte schije/ un ciob dintr-o oglindă reda imaginea inversată/ a unor oameni care notau/ în urma unei rulete întinse/ varul de pe perete se înnegrise/ avea conturul unei umbre de om cu mâinile întinse/ conturul era marcat cu sânge/ tineri cu toţii/ de parcă nici nu existaseră/ capul fotografiat din diferite unghiuri/ a fost introdus într-o pungă de plastic/ şi mai târziu în formol/ o casă de la marginea unui oraş/ a fost evacuată/ şi măturată de un buldozer caterpilar”.

De altfel, „Trecerea la creştinism” este total nonconformistă (p. 36): „mi-am băgat ţigara în mânecă/ în capelă se cânta la nicovală/ lume/ lume în pomul de sărbători/ un mort în capelă/ în capelă o ţigară fumegă a dunăre/ gura plină de ceară/ ghirlanda fumului bate în plămâni/ agăţaţi de duminică noduri de oameni pe sârmă/ pălării maro blochează mortul din capelă/ să nu fumez spune un baston înclinat/ s-a culcat afară cu spaţiul/ planeta se închină şi ea în jurul axei/ prin geamul drapat cu fier beton/ mici copii se bat cu zăpadă/ un bulgăre trece prin geam/ nu ştiu dacă el m-a lovit/ sau mi-a făcut semn/ din jumătatea de sicriu/ omul de zăpadă”.

Personajul liric are îndoieli decente (este, aşa, între starea de erou şi cea de anonim, sau „paria”, după cum striga mai deunăzi autorul!), „scrisul devine o negaţie” câteodată (p.38), spaţiul (carpato-danubiano-pontic, european, terestru ş.a.m.d.) pare a fi un loc viran fără un proiect clar, „îmbrăţişarea femeii e întotdeauna/ o altă femeie” (p.39), iluziile sunt prea modeste, „rătăcim şi nimeni nu ne mai lămureşte” (p. 42), bine că uneori „cel de sus se mânie” şi ne mai trage câte o scatoalcă (p. 45).

În ultimă instanţă, deloc facil, dar nu abstract, Virgil Costiuc este unul dintre poeţii care s-au întrebat asupra locului „de unde începe şi se termină fiinţa”, care aproape îşi asculta/ascultă încă? tatăl care spunea că „trebuie să iei lucrurile cum ţi le oferă viaţa” (p. 26).

Da, Virgil Costiuc ia poemele aşa cum i le oferă viaţa. Cu deosebită cumsecădenie, dar încă mai mirându-se asupra omului care refuză iubirea poeziei de toate zilele doar pentru a-i administra umbrele pământeşti.

El nu-şi doreşte să facă din opera sa un show care să aibă o audienţă nefirească, falsificată prin tehnici publicitare îndoielnice. Îşi zice undeva „naţionalist desuet” dar credem că este un poet onest, cu mustăţi la fel de oneste, care nu cred(e) prea mult în mustăţile lui Dali, dar el/ele le găseşte/găsesc utilitatea (p.31)…

Pliveşte şi el în altare sau în ghivece „rădăcina luminii” (p. 47) şi unge încuietorile închisorilor din suflet, bodogăneşte platonician că „locul nostru este în tunel fără apă şi lumină” (p. 47). Şi mai că ar prooroci o dictatură militară, cândva, când însăşi luna va fi obligată cu gratii de fier să nu se mai îndepărteze…

Poeme precum „Numărătoare”, „Să-l vindem pe Knut Hamsun la anticariat” sau „Un nebun” răbufnesc, nu mai ţin cont de protocol, de convenţii… dar altele sunt preferatele noastre… De pildă, „Oraşul adormit în fum” (p. 61), amintind de „cartea Alcool” a lui Ion Mureşan: „sunt şomerul acestei fabrici de fum/ suflet împachetat/ sub un pom de crăciun/ capitalistul care meditează/ la verbul ,,a crea”/ cu falange maronii/ îşi face cruce în faţa icoanei/ biserica e un furnal/ sfinţii intră pe sus cu minereu/ carboxihemoglobina/ acesta-i sângele meu dulceag/ buzele noastre au sărutat banii/ şi icoanele de pe ei/ scânduri de sicriu/ iubirile din adolescenţă s-au făcut păsări/ atrofiate crăpau a pepene copt/ amintirile erau devorate/ fluviul a rămas un sfânt/ malurile cu sălcii despletite/ ultimii peşti au fost prinşi/ maternitatea din cer/ lua forma învingătorului de curcubeu/ zbaterea şi plânsul/ un nume de ion sau vasile/ şomerii unei fabrici de fum/ înăuntrul cărţii de muncă/ roman de aventuri/ la o citire comodă/ plimbat printr-un oraş/ ascuns de umbrele ochilor/ oraşul oţelarilor trişti/ unde îndrăgostiţii de grafit/ îşi dăruiesc flori de fontă (…)”

Ce vă spuneam de orfevrărie? Chiar dacă Costiuc nu apelează doar la aur şi argint… Sunt şi poeme cu tentă onirică, ceea ce, convenţional, ne-ar face să credem că autorul este sui generis şi un romantic. Evident, având „răni pe suflet” (p. 68)… Având „boala lui Icar” şi alte câteva sechele sau complexe care parcă ar aştepta o proză lămuritoare.

Finalul ne confirmă că orice carte (sau univers creator) este „un mic univers” în care poţi găsi ceva de care îţi poţi aminti sau nu. Te poate anima sau nu. „Inima bărcii” copilăriei fiecăruia dintre noi cu siguranţă va tresări când va citi „Călătorie neterminată” (p. 70). „Călătorie neterminată”, un titlu care ar fi fost poate mult mai bun pentru o carte în care „staţiile dintre oameni au fost suspendate” (p. 73) pentru o altă realitate. În care, la temelia unei case, se va descoperi un poet „cu zale şi coif”, pe ale cărui oase se va citi că el a visat că va fi un poet numit Virgil Costiuc, cântând urmele celor care n-au fost nici învingători, nici învinşi… Ci doar au fost şi vor mai fi…”

a. g. secară