a. g. secară a publicat în Revista Dunarea de jos (februarie 2012), o amplă cronică la cel mai recent volum de poezie –“Aceiaşi” – semnat de Andrei Novac, intitulată “Andrei Novac: sobră, solemnă, gravă, arta sentimentelor… vizavi de Permanenţa fără sentimente”.„Există în versurile lui Andrei Novac un dialog senin cu poezia tandră a unei vârste ce se cere exprimată şi cu vocabulele abandonate de postmodernii de succes şi întâlniri cu literaţii de odinioară, “clasicii” rostirii sentimentale: sunt şi trimiteri fugitive la confraţii pe care poetul îi iubeşte. ”, a scris criticul literar Cornel Ungureanu. 

“Ţinând cont de specializarea mea, istorie-filozofie, la o facultate cu titulatură la fel precum aceea la care a studiat A. Novac (Litere, Istorie şi Teologie), am avut un motiv în plus să fiu curios „cum scrie” acest tânăr poet, licenţiat în istorie, cu master pe relaţii internaţionale şi integrare euro-atlantică şi acum doctorand în filologie…

Literar, o asemenea „introducere” biografică poate să nu aibă nici un sens, ci doar să dea o anumită idee despre formarea culturală a poetului… În rest, mai mult ca sigur că arta sentimentelor este hotărâtoare în ceea ce priveşte „produsul final”…

Titlul, poemul care deschide festinul par a sugera, filosofic (aici, estetic, ne putem raporta şi la o artă poetică asumată), măcar pentru cartea la care ne referim („ACEIAŞI”, Ed. Brumar, Timişoara, 2011), că oricâte s-ar schimba, atât în cultură cât şi în civilizaţie, noi, oamenii, am cam fi… „aceiaşi”.

Sau măcar noi, „oamenii” care mai scriem şi poezie, deşi uneori parcă avem sentimentul că totuşi existenţele noastre ar putea fi compuse din mai multe vieţi (apropo şi de „Exuviile” Simonei Popescu!), totuşi, nu-i aşa, noi am fi tot… „aceiaşi”. Dar să lăsăm filozofia (defect al dublei specializări!), şi să fim doar cronicari!

Andrei Novac este un rafinat! Nu se lasă dus de puterea cuvintelor, ci doar de forţa ideilor… Nu lasă dionisiacul Poeziei să-l controleze. Dar este el un apollinic?!

au… este un retrăitor (apollinic) al Întâmplării, al întâmplărilor (de început, de sfârşit), al revelaţiilor?

Iată poemul „aceiaşi” (p.5): „noi nu mai avem de mult/ aceleaşi mâini,/ ne uităm mult mai rar/ unul către ochii celuilalt,/ de parcă nu am locui/ în aceeaşi cameră cu pereţi albi/ pe care umbrele se plimbă degajat/ în fiecare dimineaţă,/ ne ferim, culmea, de aceleaşi sunete,/ devenim, periodic, mult mai distanţi,/ de vânt sau faţă de zilele/ în care nici nu ne vorbim,/ călătorim unul prin amintirea celuilalt,/ siguri pe noi, dar cu o timiditate în mişcări/ care face ca timpul prezent să doară,/ noi nu mai aveam de mult/ aceleaşi mâini,/ ne căutăm în aşteptarea fiecărei zile,/ fără să ştim/ când nehotărârea o să ne dea sensurile înapoi.”

În primul şi în primul rând Andrei Novac este tânăr. Aproape de acel tânăr care iubeşte al lui Mircea Dinescu. Chiar dacă mai şi consemnează o anume dialectică a sentimentelor, are prospeţimea începuturilor şi se mai poate îndrăgosti firesc (sau să facă declaraţii de dragoste).

În al doilea rând este sincer. A se vedea, referitor la aceste două puncte (sper să nu par un Pristanda!), iată începutul „poemului justificativ” (p.7): „sunt sincer,/ tu ai putea să mă ridici din morţi,/ doar amintindu-ţi de mine,/ atunci când mă plimb, ore în şir,/ cu mâinile goale/ peste picioarele tale curate şi singure” şi finalul: „sunt sincer,/ de genele tale îmi este dor,/ mai dor decât îmi este/ de copilăria din care am fugit/ când au început să îmi moară bunicii,/ tu eşti curată,/ peste pielea spatelui tău mă întind,/ cu frică şi cu timiditate/ când vreau să respir”.

În al treilea rând, putem spune că este poetul unui „timp al tandreţei care nu mai există”. Decât foarte rar, am adăuga noi.

Este un poet al decenţei recuperate în poezie, un nostalgic (aproape pe aceeaşi linie lirică a clujeano-tecuceanului Paul Blaj).

Este discret, poate de o anumită timiditate (doar am citit împreună „aceiaşi” sau poate veţi citi „despre dimineţile acestei lumi” – p.13, sau „poem liber” – p.14, unde se face referire la o „redefinire a timidităţii în univers”!), istoriceşte are sentimentul trecerii vremii: „viaţa noastră care trece fără să ne strige”.

Viaţa care „se ascunde de noi”.

Este şi ludic (poate şi cu sinceritatea, sic!). Un poem intitulat, cum altfel?, „în joacă” este exemplar în acest sens: „de câteva anotimpuri, te ascunzi de mine,/ îţi aşezi pe faţă măşti care au culori vii,/ neliniştea o porţi pe buze ca pe un ruj/ în zilele în care afară bate vântul,/ după un timp, am început să plâng/ şi să regret din ce în ce mai mult// în cameră, toate lucrurile migrează/ spre o altă zi, spre o altă viaţă,/ eu tac, mă adun în mine,/ râd cu ochii închişi şi te caut cu mâinile/ legate la spate.” (p.16).

Aşadar, Andrei Novac îşi creionează un portret (al poetului) la tinereţe, poemul de final adăugându-se crochiurilor: „deşi din mine curge sânge,/ eu nu am răni,/ golul prin care trec/ mă face să te ascult cu atenţie,/ luptele pe care le duc/ nu revoltă pe nimeni.// aşa am certitudinea/ că nimic nu se poate schimba,/ peste mine se aşază alte vieţi,/ aşa, moartea pare mult mai transparentă.” (p.77).

Aşa cum se cade, încet-încet, lângă Povestea/ poveştile de iubire, se cuibăreşte şi privirea morţii, urmată de trupul ei: doar Eros şi Thanatos împreună fac istoria să meargă mai departe!

„Simplu”. (Simplitatea este alt atribut al liricii lui A.Novac, dar nu una facilă! E una a maturităţii.) Şi, salingerian, zice: „am înţeles/ că de moarte nu trebuie să fugi/ aşa că încerc să îi feresc pe cei din jurul meu/ cu tandreţea şi cu entuziasmul fireşti unui copil/ care nu are dimensiunea prezentului/ în care oamenii mai mult se urăsc decât se ţin în braţe.// aş putea să privesc ore în şir/ jocul frunzelor cu vântul/ peste şoseauna cu oameni, marcaje şi semafoare,/ până când seara ne va lăsa singuri.// acesta este singurul moment/ în care cred că pot să învăţ/ moartea să iubească simplu şi firesc,/ la fel cum te strâng pe tine de palmă.” (p.53).

Marele atu al poeziei sale (cel puţin în acest volum, necunoscând conţinutul altora, deşi mai are publicate câteva) este Autenticitatea şi capacitatea de a reda aceasta, impresionând cititorul. Când scrie „de genele tale îmi este dor,/ mai dor decât îmi este/ de copilăria din care am fugit/ când au început să îmi moară bunicii” figura oricărui bunic din lumea aceasta reînvie!

Dar să nu devin prea patetic! Autenticitatea sa nu este jucată. Elegant, poate chiar cu o încercare nu neapărat conştientă de a deveni impersonal, auster, poate chiar sever cu bogăţia Poeziei în general, fără ipocrizia poetului bătrân care se vrea „poet naţional”, îşi recunoaşte „răul” şi „slăbiciunile”: „eu sunt răul care te lasă fără echilibru,/ de parcă fantomele care îţi tulbură gândurile/ ar fuma când fug,/ eu îmi fixez ceasul, întotdeauna, pe timp de ceaţă,/ îi schimb bateriile,/ apoi merg acasă şi plâng,/ uneori, fără nici un motiv,/ plâng doar pentru că lacrimile/ ridică, din tăcere, toate gesturile noastre.// undeva, cineva râde de toate aceste slăbiciuni,/ zgomotul lăsat în întuneric adună toate umbrele la un loc,/ atunci, putem să ne întoarcem, iarăşi, cu faţa spre mare.” (p.25).

Bref, Andrei Novac convinge. Suntem „aceiaşi”. Şi totuşi alţii! Chiar dacă nu fuge de metafora comună (vezi „cerul gurii”) ori de câte o influenţă livrescă („sunt trist ca o singurătate”). Nu-i este ruşine să recunoască bărbăteşte (poate auto-ironic că uneori poate plânge! Nimic vulgar, rar vag posesiv (în ineria faptului de a fi al bărbatului – uneori urăsc bărbaţii, sic!), „tandru” (un poem aşa se intitulează!), aşa este textul care-l convinge pe scriitor să-l publice, cu, totuşi, atenţionarea: „în lumea de azi, prea multă sensibilitate/ ar putea să te ucidă”.

Vag ionescian (este vorba de perioada în care autorul „Cântăreţei…” scria „Elegii pentru fiinţe mici”), se referă şi la „echilibrul” acestor fiinţe în care, altfel decât viitorul dramaturg, probabil, ne regăsim…

Într-adevăr, suntem atât de mici şi avem atât de multe cuvinte! Pentru a ne povesti viaţa şi… moartea.

Buzele senzuale de pe coperta I nu trebuie, totuşi, să ne inducă în eroare! Creaţia talentatului Zgondoiu pune accent pe „mânuţa” cu care se dă „click” şi pe textul care se întrevede în loc de o dantură perfectă…

Este un simbol perfect pentru o paradigmă a omului contemporan, a înstrăinării sale care încearcă la fel ca întotdeauna („aceiaşi!”) să se apropie şi să îmblânzească o altă înstrăinare, mediat astăzi de „sticla” unui monitor oarecare… În epoca tehnologiei multi-touch, poetul este şi nu este acelaşi, rămânând însă însetat de perfecţiune. Dar Perfecţiunea este şi ea „aceeaşi”! Nu prea ne dă ceea ce dorim. Poetul zice (poate şi apropo de mitul femeii quasiperfecte): „noi ne întâlnim în aceleaşi intersecţii,/ ne uităm adânc unul în ochii celuilalt,/ râdem şi ne dăm seama/ că nu ne cunoaştem încă.” (p.32).

Obsesia purităţii (sau aproape obsesia) – şi aici nu scap ocazia de a cita o frază favorită din Tournier: „Atenţie la puritate – ea este vitriolul sufletului!”, dar şi obsesia unui paradis pierdut „îl conving” să ne spună altfel „adevăruri”: „nu respiră decât viaţa din noi,/ aşa cum nostalgiile ne cheamă/ să ne rugăm înainte de culcare” (p.43). sau „îi simt respiraţia înfăşurată într-un palton,/ atunci când ne-am atins,/ aveam mâinile curate.” (p.31)

Da, Andrei Novac este un altfel de colecţionar al nostalgiilor… Nu le închide precum personajul lui Fowles, ci le dăruieşte (o altfel de libertate): „de mine o să-ţi aminteşti/ în zilele în care ninge peste pământ/ (…)/ simt bulgări uriaşi pe pământ/ care se rostogolesc peste o hârtie albă// de mine o să-ţi aminteşti/ când o să râzi şi o să alergi/ către toate florile/ care mai au umbră şi timp/ peste obrajii acestui fragil şi tainic pământ.” (p.46).

Între o formă de curaj (în faţa neantului din „înainte”) şi de înţelegere a morţii (p.47) şi o revenire a spaimei (p.47), Andrei Novac mărturiseşte (pur şi simplu): „aş putea să scriu despre orice,/ despre lumile care se aprind şi se sting,/ despre crucile din cimitirile/ prin care se plimbă oameni cu hărţi în mână,/ se sărută, se iau în braţe,/ până când vieţile lor palpită.// aş putea să scriu şi despre formele ei/ de femeie frumoasă/ ca despre cel mai curat lucru de pe pământ,/ aşa, ajungem spre tot felul de locuri,/ până când lăsăm urma ca şi fluturii care zboară/ peste o rană.” (p.50).

Tot „simplu” (poemul intitulat astfel, la pagina 53, citat mai sus) ar vrea să înveţe „moartea să iubească simplu şi firesc”.

Echilibrat, poate prea echilibrat, faţă de nebunia şi haosul lumii ( „mă sprijin de spaţiul unei lumi/ care stă să se scufunde”) are însă (chiar dacă septic) sentimentul unor „trânte interminabile cu universul”, al unei rotiri „printr-o lume/ care nu ştie exact/ ce vrea de la noi” (p.55).

Fiindcă el este boxeurul care în ring nu loveşte (idem), ci doar „aşteaptă”, construind cu forţa minţii, fugind „foarte des singur”… De aici, nota uşor zen sau, dacă vreţi, „wu wei” a unora dintre poemele sale, aşadar (şi) contemplativă, „observaţia” captând imagini care vor conta: „livezile cu copaci înfloriţi/ prin care fete frumoase stau întinse în iarbă,/ aşteptând/ ca, pe acolo, să treacă tramvaie/ sau metrouri care să le ducă tot mai aproape/ de suprafţa lucrurilor care contează.// din tălpile lor pleacă desene/ pe urmele cărora ar putea/ să fie construite aeroporturi.// acum, tot ce este în jurul meu este format/ din fotografii alb-negru pe care mişc/ degetele cu tandreţe/ ca într-o insomnie în care doar copiii te caută/ să te sărute pe obraz.” (p.64).

Incertitudinile la care face aluzii din când în când sunt binevenite artei poetice ( „mă aştept pe mine/ pe banca din lemn sau din plastic/ ca pe un perete care s-a scufundat/ cu tot cu ultima corabie/ rătăcită pe orizontul mării tale.// acum, nu ştiu/ dacă urmele mele se vor şterge,/ umbră nu mai am de mult.” (p.65), căutările sensurilor dau ritm, culorile de video (poem) clip măresc tensiunea aşteptării (şi ea alt leit motiv), nu cade în ispita pseudo-misticii ori în hermeneutică a propriei credinţe religioase (rar „îngerii oftează”, p.74), nu vrea spectacol liric de dragul spectacolului, Andrei Novac este un poet al „permanenţei” care nu şochează, dar ne sperie… aproape blând (p.75).Aproape rece. Stelar. Dacă vreţi, aproape kantian…”

 a. g. secară