Poetă, organizator de evenimente culturale şi redactor-şef la revista Dunărea de Jos, Florina Zaharia este una dintre cele mai titrate scriitoare din spaţiul gălăţean, şi nu numai. Despre poezia Florinei Zaharia, traiectoria şi obsesiile sale poetice, un text amplu, intitulat “Vibraţii ale interiorizării“, de Livia Ciupercă, apărut în revista “Dunărea de jos”, nr. 118/ 2011:

Poet al generaţiei nonzeciste, Florina Zaharia se află-n zbor frenetic, neîncorsetat de nicio normă a canonicului. Dezinvolt, ea adoptă, dictonul „La vie est un combat perpétuel”, creând un univers propriu, ca oaspete în sferele poeticului, sensibilizând tocmai prin naturaleţea şi firescul expozeului său. Pentru Florina, poezia e un joc. Un joc exuberant, vibrant şi inteligent: „uite cum scriu: / uite cum mă joc: / îţi dau o eşarfă… / uite cum tresar: gândul / tău sare hopa-ţopa în / gândul meu... / uite cum te aştept: aşez inima / pe o bancă în parc / uite cum vii: cu paşi mari / pe un drum mic…” O invitaţie, sinceră, firească, nedisimulată, din dorinţa de a deveni cocreatori. O infuzie de imaginar care înfloreşte, expansiv, jubilând.

Cuvintele devin torţă. Ne magnetizează, ne cuceresc, „mângâietor”, „cu marginile atingând nemarginile…” (privirea), alteori, „se leagănă şi-adorm pe cruce…” Aşa ne explicăm plăcerea de a cultiva o poezie epică, de largă respiraţie psihologică: „micuţul EU devine lovitură sau o parte a corpului foarte dureroasă. e un mine atât de mic care posedă puterea vederii şi toate celelalte puteri”. (eumic)

În anumite ipostaze, poezia poate deveni balsam peste fire: „pansamentrup” sau „cuvintotravă…” şi-atunci, în „jumătatea” fiinţei se îmbrăţişează sensibilităţi, vibraţii unduind într-un imaginar care renaşte-n acel întru, posibil, unicul: „alextandru-mă… creangă-mă… liană-mă… adună-mă alee-mă… frunză-mă… florină-mă… ” Vibraţii coborând din modernism, leagăn al inspiraţiei, mângâierile verbalului pe care se clădeşte vizionarul poeticesc, se înlănţuie într-o înveşmântare inimitabilă: „nu vreau să refac nicio literă din trupul care împrejmuieşte cuvântul”.

De cele mai multe ori, Florina Zaharia se lasă îmbrăţişată de frazări cantabil-juvenile: „albastru-mă muzică-mă… zmeură-mă grădină-mă…” (poezie-mă), exuberante: „mă dezbrac la colţul poeziei...” (possssssster) şi fără inhibiţii: „ne-am certat din cauza sânului stâng despre care spuneai că / e posedat de inimă…” (patul)

Se simte preferinţa pentru „trăirile în dezordine” (alextandru), dar şi frustrante stări de însingurare: „plutesc sub lut în pământ / imaginea mea iese câteodată afară trasă de un sac de nisip”.

Interesantă şi acceptabilă însă pare a fi percepţia eroticului ca înlănţuire a firii, ca idealitate: „dacă tot ce voi scrie va învăţa să respir de la aerul tău / eu voi face din sânge până la tine un preş”. (possssssster)

La despărţirea de fiinţa care i-a dat viaţă, Florina dăruieşte, întru neuitare, „doi metri pătraţi de scris şi de pământ”. (moarte-mă), în acelaşi stil învăluit în faldurile unui poetic răvăşit de firească suferinţă: „mă aşez parfumată peste lopata de somn a mamei / şi o rog să mă viseze…” (mama) Ciclul de poeme alextandru înlăcrimează însuşi cuvântul: „poezia îmbrânceşte moartea în mine…” Măria-sa cuvântul „nu mai iubeşte niciun alt cuvânt…”, doar „fâşii fâşii fâşii…” şi… multă suferinţă.

Eua este un amplu poem, dispus în trei tablouri (biografiica, întunerica, eua), cu o vizualizare de o stranietate afectiv-ideativă. Suntem tentaţi a ne-ntreba cine este „eua”. O nepământeană? O fantasmă valsând îndurerat, în ritm de baladă, cu încrustări dantelate, cu fredonări balansând în abis? „E… U… A”: vocalizare de o senzualizare cuceritoare, dacă n-ar străbate-n noi „întunecata lui / tine şi mine…” Înlănţuiri de vis în vis. Oniricul şi ludicul fantazează armonios. Şi povestea prinde aripi: „îmi imaginez că fug spre un carusel în care urc şi planeta / ca să ne învârtim aşa după soare”. Parc-am vedea-o pe Alice. Dar „eua” nu ne poartă-ntr-o ţară a minunilor, ci într-un spaţiu în care fiinţa şi nefiinţa, concretul şi abstractul, cele două faţete ale eului se află faţă-n faţă, se întrepătrund, „trec din unul în altul…” Totul pare ca un joc liber al ideilor cu fantezia. TEXTura generează un ingenios palimpsest: „senzaţii, fisuri, căderi şi nelinişti…” Şi completând acest puzzle, vom înţelege că „eua” este dedublarea unei fiinţe frământată de multe angoase, până când se va elibera, deconspirând marea taină a sinelui înveşmântat în faldurile dedublării : „eua”: eu + ea: „eu sunt şi ea şi eu…” (ea şi eu) Ego tu sum (eu sunt tu). Tu es ego (tu eşti eu). În adevăr, unius animi sumus (aparţinem aceluiaşi suflet).

Plăcerea de a se regăsi, de a pulsa în şi din interiorul universului său încifrat (dinflorinaînflorina), pare firesc: „Sunt florina acestei lumi…”, a luminii, dar şi a „întunericului”, a „privirii”, dar şi a „nepotrivirii”. Nu ne-ntrebăm de unde această totală dăruire pentru sine („eu curg din mine”). Singură ştie cum să-şi strunească „fiinţişoarele” care-i trasează prezentul, acel „decor fantasmatic”, „ parte a minţii care trece dintr-o parte în alta a privirii”. (cartea interioară) Ştie mai bine decât oricine că procesul de automodelare („construiesc o altă fiinţă pe care încerc să o apăr de mine…”) este, în fapt, o reoglindire, unică normă stelară, a unui „vreau” hotărât.

Toată fiinţa sa, răvăşită de întrebări şi răspunsuri, doreşte să se-nalţe spre lumină: „Atât de departe am umblat, / fără să găsesc fereastra…” Cu luciditate, îşi recunoaşte împlinirile sau sincopele: „Sunt eu cea care împotmolesc tăcerile şi dezleg vântul”; „Sunt eu cea care plec păzind drumul de ceilalţi…” (1863-1894)

Întunericul este un hău al singurătăţii, o lacrimă sângerând pe altarul suferinţei: „aşteptarea mea e o tulpină înţepată de ace, de paşi ascuţiţi, tămâie şi smirnă”. Despărţirea de fiinţa iubită se dovedeşte greu de suportat. Volumul 1863-1894. Aşteptarea fără braţe este o litanie poetică în care dorul şi durerea singurătăţii sunt copleşitoare: „e o singurătate cumplită, / o mlaştină care leagă cuvintele, / le afundă, / le amestecă…” Totul devine prăbuşire: „niciun cuvânt nu-mi este casă, / niciun cuvânt nu mai este fiinţă… ”

Tonalităţi ale liricului tandru, de un melancolism, nu de puţine ori maladic, cu fine încrustaţii îndoliate (gândind la pierderea unei / unor fiinţe dragi), reţinem că poezia Florinei Zaharia „frapează” (Laurenţiu Ulici), „depăşeşte îndrăzneţ bariera poetică” (Gellu Dorian), este originală tocmai prin firescul nemetamorfozat al verbului său strunit a transmite o stare de firesc însă, după anumite norme precise, impuse sieşi.

Florina se doreşte şi rămâne o floare inimitabilă. Şi-i reuşeşte: „am înnodat bătăile inimii / mă-ntorc, în sfârşit, în fetiţa inimii mele care dormea şi visa somnul…”

Livia CIUPERCĂ