În anul 2011, la Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie „Grossomodo” de Mugur Grosu, care cuprinde poeme scrise în perioada 1996-2011.

“Mugur Grosu a fost ferit de catalogările abuzive ale criticii tinere şi bătrâne deopotrivă şi nu a fost înregimentat fără de voia sa niciunei formule poetice funcţionale a vremii. A fost, pe cât se poate, ocolit şi respectat ca mâţa neagră. Nu se ştie ce se poate face cu el, ca să nu mai spun că e al naibii de greu de scris despre el pentru că, dom-le, nu e nici limpede cu totul ce urmăreşte acest individ obscur, dar nici ermetic cu totul nu e. E o struţocămilă acest Mugur Grosu pe care nu putem nici să-l excludem din peisaj pentru că e original şi autentic, dar nici nu putem să-l eroificăm pentru că nu este subscris cu totul viziunii estetice contemporane. Prin urmare îl ţinem la periferie şi sperăm să nu ne facă probleme. Cam asta este atitudinea, iar avantajul ei este, pe de o parte acela că îl menţine pe autor într-o zonă liberă de infatuare şi aere urât mirositoare, spre deosebire de confraţii poeţi artişti vizionari şi profetici, şi pe de altă parte acela că reclamă o reacţie justiţionară de la generaţiile viitoare care, sunt convins, vor descoperi poezia lui Mugur Grosu cu aceleaşi satisfacţii cu care am descoperit-o noi pe aceea a lui Gherasim Luca şi îi vor acorda atenţia care i se cuvine.” –  Cosmin Perţa

“Cînd am deschis noua carte de poezie a lui Mugur Grosu, „Grossomodo”, am crezut că-i o antologie, fiind de… 224 de pagini, groasă-groasă, mai groasă decît cuvîntul „groasă” şi chiar decît cuvîntul din titlul cărţii – grossomodo. Dar nu e aşa, nu e o antologie, ci o carte nouă, originală. În mare, şi-n „Grossomodo” Mugur Grosu îşi păstrează stilul poetic, alert, hedonist, experimental, ironic, jucăuş şi existenţialisto-psihedelic. O poezie cu mult dialog, multă mişcare şi multă acţiune – ploi de tropi, furtuni verbale şi intertext atemporal. În „Iepurii nu mor”, cel mai bun roman de pînă acum al lui Ştefan Baştovoi, un personaj îi spune altuia că nu posedă sensul cuvintelor. Mugur Grosu e un Gică Hagi al literaturii, un Ronaldinho poetic, care se joacă mereu cu cuvintele, figurile de stil şi cu expresiile, aranjîndu-le de cele mai multe ori ironic în poezia care într-un final poate deveni chiar gravă şi dureroasă, nu doar serioasă. Mugur Grosu cel mai des se joacă cu intertextul şi aluziile, dar şi cu aranjarea în pagină a cuvintelor, inclusiv cu trecerea lor dintr-un rînd în altul („cimpan/zeu”, „întune/cartea”, „sufle/tulburat”, „întregul meu văz/duh”…). Intertextul din „Grossomodo” poate fi gustat şi dacă ştii la ce face referire Mugur Grosu (fireşte), dar şi dacă nu ştii că e un intertext te poţi distra la lectură („singurul animal care face shopping / şi-ar putea cumpăra propriul suflet / nici nu l-ar recunoaşte pe raft / la hipermarchet ar spune / că-n alte părţi e mai ieftin”)…

Volumul „Grossomodo” este alcătuit din şapte părţi, „Nasno”, poeme-definiţii, foarte scurte, strălucitoare şi frumoase; „Zapo”, poezie-zapping, post-dadaism lucid, „Viaţa mea – revăzută şi adăugită” începe cu un textualism mai mult ironic, dar titlul trebuia respectat, aşa că textualismul trece repede în existenţialism; „Rimeluri”, poeme rimelate cu rime; „Versuri explicite”, cele mai mugurgrosu-iene, în care cine-l cunoaşte – îl recunoaşte; „Tratament traumagic”, în care se pierd tabuuri şi e straşnic în lift cu tine şi eului poetic îi pare rău că nu are nici o problemă, dar ameninţarea rămîne reală; şi „Psih”, în care eroul principal e, fireşte, psihul, care tot apare şi dispare printre jongleriile ceva mai vechi ale lui Mugur Grosu (volumul începînd cu cele mai noi texte ale poetului şi încheindu-se cu cele scrise… cînd era Mugur ceva mai tînăr). Scriitorul e obsedat de titluri şi asta se vede şi din poeme, nu doar… din titluri, iar cel mai bine se poate observa din „Viaţa mea – revăzută şi adăugită”, „Jaful” şi „Mergi mai departe”. Lui Mugur Grosu îi e suficientă şi hîrtia de la o ţigară să existemizeze poetic, dar în acelaşi timp poate să nu-i ajungă nici o Biblie nescrisă pentru ca să-şi pună existemul pe hîrtie. Dar şi-n primul, şi-n al doilea caz poetul Mugur Grosu e artistic, ironic, realist şi simpatic. Dacă ar trebui să vă recomand cîteva poeme din „Grossomodo”, astea ar fi: „HOAX”, „Mergi mai departe”, „Bar”, „Messi”, „Jaful”, „Stil”, „Rating”, „Ploaia”, „Mergi”, „Concurenţa”, „Val”, „Cuvînt”, „Filtru”, „Amfetamine”, „Carne macră”, „Chinezărie” şi „Gata”!

„Grossomodo” e o carte foarte groasă de poezie a lui Mugur Grosu, un poet foarte înalt, foarte fin şi foarte elegant. Lectură plăcută!” – Mihail Vakulovski