La Editura Tracus Arte a apărut volumul “Îngerii din Moscopole” de Catia Maxim, în 2011. Ioan Groşan a scris un amplu text critic despre acest volum, publicat pe site-ul Centrului Cultural Piteşti (http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php option=com_content&task=view&id=4729&Itemid=99 )

“O întreprindere epică de anvergură care vizează un moment fundamental din istoria unei comunităţi, a unui popor, necesită anumite lucruri  fără de care întreprinderea respectivă riscă să eşueze. Enumăr doar câteva din aceste condiţii sine qua non: o documentare riguroasă, deseori dificilă, asupra momentului ales, o viziune de ansamblu în care recrearea spaţiului şi timpului să se facă neostentativ, talent descriptiv şi portretistic, ştiinţa dialogului, simţ al construcţiei narative. Mă grăbesc să spun că toate acestea le-am întâlnit în cartea Catiei Maxim,  Îngerii din Moscopole, apărută anul trecut la editura TracusArte.

Despre sursele documentării ne dă o idee însăşi autoarea, în cele „Câteva cuvinte” ataşate la sfârşitul volumului: surse nu foarte multe, dată fiind dificultatea temei şi subiectului alese, dar surse  fundamentale. E vorba, aşadar, despre viaţa şi nenorocirile ce se abat asupra bogatei aşezări a armânilor, Moscopole, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai precis în anul 1788, când oraşul e asediat şi incendiat de turci. Prima impresie la lectură este că asistăm la desfăşurarea unui docu-drama cinematografic, acea specie filmică unde personaje istorice sau mişcări de mase sunt întruchipate, recreate, respectând adevărul epocii, de actori. Şi nu întâmplător pomenesc de film: cartea are virtuţile unui bun scenariu şi decupaj regizoral, cu panoramări, montaj în cadru, subtile travellinguri, prim şi gros-planuri etc.

Prin faţa ochilor noştri, schiţate cu mână sigură, în tuşe rapide şi precise, se perindă personaje precum Cosma Hrisiciu, nepoata sa Domnica, arhontele Sina, junele Costa Cegani, celnicul Petrea, Yousuf Bey sau guvernatorul Ali Pasha, totul pe fondul descripţiei uşor romantice a oraşului şi a împrejurimilor sale. Un exemplu sugestiv pentru capacitatea autoarei de a surprinde cinematografic o scenă este, de pildă, secvenţa din final a atacului turcesc. Citez: „Proiectile lovesc în spaţiul din faţa intrărilor principale şi în ferestrele de la parter, cu scopul de a croi cale liberă atacatorilor, aflaţi în număr masiv la doar câteva sute de metri de clădiri. Pentru a doua oară, bombardamentul încetează brusc şi e urmat de o scurtă pauză, după care unităţile Guvernatorului se apropie şi mai mult, iar apărătorii îşi reiau locurile după balustrade şi la ferestre.
Gorniştii dau semnul de atac. Palatul şi Academia, scăldate în primele raze de soare hemoragic, sunt hăituite, concentric, de înaintarea simultană, din toate părţile, într-un ritm uniform şi tăcut. Primele rânduri masive ajung la vreo treizeci de metri de cele două clădiri, se opresc şi aşteaptă ordinul de asalt. Atunci, ofiţerii ies din rândurile ienicierilor, care se năpustesc cu baioneta la arme, în strigăte asurzitoare, asupra zidurilor şi porţilor. În secundele următoare, o ploaie torenţială de gloanţe se dezlănţuie peste capetele invadatorilor şi, în faţa clădirilor, soldaţii cad răpuşi. În schimb, ienicierii ajunşi la poarta centrală, la ferestrele de la parter, smulse de proiectile, pătrund înăuntru. Sunt primiţi de gloanţele apărătorilor de pe scările ce duc la primul etaj, bine păzite de ostaşii care trag, în plin, de după balustrade şi coloane, folosind despărţitura dintre ele. Înaintarea atacatorilor se dovedeşte extrem de anevoioasă, sub focul permanent al apărătorilor, care îşi schimbă, succesiv, puştile încărcate de luptătorii din spate. Pe scări, numărul ienicierilor ucişi creşte de la o secundă la alta, iar înaintarea celorlalţi se dovedeşte tot mai anevoioasă, din cauza mormanului de morţi de pe trepte.” (pag.157).

La fel ca în romanul lui Varujan Vosganian, „Cartea şoaptelor”, care  evocă de asemenea o lume dispărută, lumea armenească, şi în Îngerii din Moscopole, deasupra paginilor, pluteşte o indicibilă melancolie. Este încă una din cauzele care fac farmecul acestei cărţi, aflate la primul volum. Îl aştept cu interes şi pe cel de-al doilea şi vă invit deocamdată să-l citiţi pe acesta, nu însă înainte de a-l cumpăra, spre bucuria şi a editorului.” (IoanGROŞAN)