Scriitorul Nicolae Prelipceanu a publicat, în 2012, la Editura Casa de Pariuri Literare, volumul de versuri “la pierderea speranţei”. „Toată viaţa, încă de acum 45 de ani, când am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decât titlul, Turnul înclinat, am fost… înclinat spre partea neagră a existenţei. Aşa că nu pot da vina pe bătrâneţe că mi-am pierdut cu totul speranţele. Ele erau cam pierdute încă de atunci, de la Cluj, demult. Acum doar pierderea lor a ieşit în pagină, şi chiar pe o copertă“, a scris autorul despre acest volum. Redăm cronica “O meontică poetică”, publicată de Gabriela Gheorghişor în România Literară, nr.11/2012:

“Nicolae Prelipceanu scrie o poezie colţuroasă şi aspră. Dacă vrei să-ţi aşezi pe ea, ca pe-o pernă, capul plin de visuri, ţi-l zdrenţuieşte cu visuri cu tot. Contondenţa sa nu vine însă din izbirea sensibilităţii noastre cu imagini dure, ci din tratamentul sulfuric al deziluzionării.

Poetul mărturiseşte deschis că este „înclinat spre partea neagră a existenţei“. Foarfecele scepticismului taie orice speranţă, începând cu propria speranţă. „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”. Unde? În viaţă, fireşte, „pe această mare îngheţată/ sub care fierb totuşi cazanele/ fierb“ (iadul de lângă noi).
Scăpare de pe via crucis existenţială nu există: „nici un orizont nici o luminiţă/ la capătul acestui tunel/ în lumina zilei/ prin care învăţ să mă târăsc asemenea soldatului/ alexandr matrosov în faţa cazematei germane/ acum câteva zeci de ani/ într-un film sovietic“ (iată calea). Nici credinţă în viaţa de apoi: „în zadar în zadar victoria asta ţi-o imaginezi în zadar/ totul e numai aici acum şi cioburile şi bucăţelele/ chiar şi sufletul tău mărunţit nedureros/ rămân aici perfect ancorate unul una de altul de alta/ fără posibilitatea de a mai fi văzute vreodată“ (judecata de acum). Nici nădejde în nemurirea literară: „aşadar nu mai e nici o speranţă/ nu-ţi mai prelungi viaţa şi poezia/ nici cu mijloacele lumii moderne/ pe care ea le face ea le desface/ renunţă şi taci/ dispari fără urmă/ ia-ţi cu tine plăcile şi sârmuliţele/ toată fierăraia aia fină/ din care te făceai că eşti compus/ şi mai ales şterge-ţi minuţios/ numele/ din catalogul poeţilor/ vii şi morţi“ (poetul automat). Omul pare „un fel de frankenstein/ al creaţiei“ (oglindă veche), „noaptea sfântului bartolomeu“ este singura „formă de viaţă aici pe pământ“ (un poem cu poeţi americani de altădată şi cu mine cel ştiind despre ei), iar lumea reprezintă o „enciclopedie a nimicului“, un perpetuum mobile de „goluri de aer“ trecătoare (la „epitaf general“).
Cam asta este meontica poetică a lui Nicolae Prelipceanu. Sigur, el poate fi considerat un spirit sceptic postmodern, crescut la „şcoala“ poeţilor americani ai anilor ’60, a beatnicilor (pe care-i şi aminteşte într-un poem), a diferanţei derrida-ene (v. exerciţiu de disperanţă). Scrisul său rejectează majusculele, morga solemnă, corsetele formale, asumându-şi, aproape cinic, „minimalismul“ viziunii şi al stilului, şarja (auto)ironică şi cruzimea denunţării „minciunilor“ romantice. Poetul narativizează, uneori pe spaţii relativ largi (v. titanic fals), se adresează direct cititorului, sperând, poate, cu toată lipsa de iluzii, că mesajul din sticlă, aruncat pe mare, va ajunge totuşi la cineva. De altfel, „posesorul“ Degetului de gheaţă, care face trimiteri la Bibliotecă, dar fără ostentaţie, are nostalgia (romantică?, a) poeziei ca rostire naturală, naivă, candidă, gratuită. Simbolul acestui tip de poezie este ion de la gară, personaj derizoriu şi comic, precum bufonii regilor, dar emblematic pentru poetul „adevărat“ din veacul prozei. Ion de la gară n-a publicat nimic, îşi declama poemele în gura mare, „el era prostul gării sau poate chiar prostul oraşului/ şi ce poate să facă mai bine un prost decât să scrie poezii/ uite aşa una după alta cam cum împuşca buffalo bill porumbeii degeaba/ în celebra poezie a poetului cu litere mici/ în fond împuşca şi el acolo cuvintele care i se păreau mai potrivite/ şi mai frumoase căci ion de la gară nu evoluase încă/ până la mucegaiuri şi noroi/ despre sex ce să mai vorbim/ şi-l arăta el ce-i drept uneori domnişoarelor/ dar numai aşa ca să le sperie cu mărimea lui colosală/ nu-i trecea prin cap să şi-l pună în versuri şi probabil nici în practică“.
Tot un vestigiu al unui romantism de fond este şi concepţia despre sursa divină a poeziei. Numai că, mai întâi, dumnezeul acesta trece poemele printr-o maşină de tocat (ironie atroce!), „astfel încât trebuie să recompui/ singur poemul de geniu/ adunând şi combinând/ macaroanele de hârtie“, lipind uneori „de ceea ce a prins/ un înaintaş“ (dumnezeu, scrieri alese). Formula creaţiei devine, astfel, hibridă: puţină inspiraţie, ceva intertext, multă ars combinatoria.
În ciuda clamatei „vechimi“ (în nota bio-bibliografică se consemnează: „născut demult“), de ins al veacului trecut, Nicolae Prelipceanu rămâne un poet de un dinamism tineresc. De aceea, deşi la pierderea speranţei pare o linguriţă de cianură, efectul nu e ucigător. E doar un catharsis, obţinut printr-o plachetă de versuri unitară, şi compoziţional, şi valoric.” (Gabriela Gheorghişor)