Scriitorul Octavian Soviany a publicat pe blogul său (http://octaviansoviany.wordpress.com/)  un amplu text despre romanul mult aşteptat al scriitorului Ioan Groşan, intitulat “Un om din Est”, Editura Tracus Arte & Noul Scris Românesc, 2010. 

“Demersul romanesc al lui Ioan Groşan (Un om din Est, Editura Tracus Arte/Noul Scris Românesc, 2010) apelează la resursele absurdului şi ale comicului sinistru pentru a configura tabloul unei societăţi măcinate de morbii ceauşismului putrefact, care-şi trăia, în 1989, când se petrece acţiunea romanului, ultimele momente de agonie. Micul orăşel A, devine în această ordine de idei, imaginea emblematică a unei lumi de o inautenticitate superlativă – o  lume a „înlocuitorilor” şi a simulacrelor ce a dobândit caracterul unei uriaşe mistificări, are aspectul unei ficţiuni care funcţionează după logica în răspăr a non-sensului, e o Kakanie kafkiană unde acţionează viruşii minciunii generalizate travestite în adevăr. Geniul tutelar al orăşelui A. nu este însă nicidecum Kafka (chiar dacă profesorul Grigore Samsaru se dovedeşte – prin jocul livresc al intertextualităţii – un soi de rudă balcanică şi caricaturizată a lui Gregor Samsa) ci (aşa cum anticipa cândva Belu Zilber) I. L Caragiale, fiindcă aici tragicul, fie şi în cheie absurdă, a fost înlocuit în întregime de farsă, ideea de culpă a dispărut (deoarece toţi sunt vinovaţi şi nevinovaţi în egală măsură), iar spiritul de băşcălie ghidează aproape toate acţiunile omeneşti. Astfel că – din perspectiva lui Ioan Groşan – ceauşismul nu e doar o maladie politică, el atinge, în mod fatal, ontologicul, acţionând după legea excrescenţelor tumorale, generează mentalităţi şi comportamente specifice, iar exemplarele sale umane cele mai caracteristice sunt licheaua (de ambele sexe),  trişorul, escrocul sau mincinosul. De aici rezultă şi unitatea romanului (contestată de unii comentatori, care se încăpăţânează să vadă în Groşan doar un povestitor de mare talent), căci numitorul comun al personajelor sale este apetitul pentru înşelăciune, iar tema cărţii – minciuna, în diversele ei ipostaze, de la erotică la politică.

Totul e inautentic, totul e simulat, fiecare e pe rând înşelat şi înşelător (ca în relaţia dintre Nelu Sanepidu şi Iuliu), un potenţial Hlestakov trăieşte în mai toţi dintre (anti)eroii prozatorului. Şi ca să ne convingem că este aşa autorul are grijă ca spre sfârşitul romanului să ne introducă în atmosfera unui ospăţ totemic, deghizat în „masă tovărăşească”, unde se consumă carnea cerbului „mincinos” vânat de Nicolae Ceaşuşescu (căci nici măcar Marele Conducător nu e imun la microbii foamei de aparenţă, pe care eroii lui Groşan o moştenesc de la cei ai lui Caragiale) şi unde minciuna capătă corp, convertindu-se în substanţa unei eucharistii cu semn negativ. Şi în virtutea participării lor la ritualul diavolesc al înşelăciunii devenite principiu, personajele scriitorului mint şi se mint ca şi cum ar respira, înşală şi se înşală parcă în virtutea unui adevărat proces fiziologic. Viaţa de zi cu zi nu mai constituie decât un simulacru insipid şi anost, existenţa este mimată, s-a redus la o suită de automatisme absurde, actul erotic a căzut în derizoriu prin repetabilitate şi monotonie (din experienţele amoroase ale lui Nelu lipseşte în general juisarea), iar ficţiunea bate întotdeauna realitatea, e de fapt singura realitate a acestui deconcertant spectacol de marionete. Aşa că dacă ceea ce scrie Iuliu urmează să se şi întâmple cu adevărat – asta face parte din firea lucrurilor, lumea şi textul putând să interfereze la nesfârşit, de vreme ce în paginile lui Groşan (aşa cum ne învăţa pe amândoi profesorul Vlad la Filologia clujeană) „lumea e text şi textul e lume”.

Din rândurile acestei umanităţi care a pierdut iremediabil orice noţiune de adevăr, se desprind câteva figuri portretizate cu o mână extrem de sigură, care ştie să apese pe toate registrele caricaturalului, de la caricatura „subţire”, în aparenţă benignă, până la măştile groteşti care pot merge până în vecinătatea teratologicului. Astfel Nelu Sanepidu reprezintă versiunea meschină a donjuanismului, e un Nae Girimea ceva mai subtil, pentru care actul seducţiei nu e însă mai mult decât o escrocherie sentimentală bazată pe reţete bine verificate şi care se salvează de trivial  pentru că e, totuşi în felul său, un estet. Adică un degustător de senzaţii în ipostază bufonă, care caută în femeie, mânat de un infatigabil simţ al absurdului şi al farsei enorme  nu juisarea carnală, ci expresia unui „spirit al locului”, modul în care duhul imund al Kakaniei ceauşiste se particularizează în diversele lui „variante feminine locale”. Asupra acestora eroul încearcă să triumfe de cele mai multe ori prin farsă şi înşelătorie, actul erotic asociindu-se aici cu dorinţa de a persifla şi a umili. Iar în acest context nu pot să nu remarc diversitatea portretelor feminine din erotikon-ul „întors pe dos” al lui Nelu, care pot merge de la muncitoarea stahanovistă la corporatista avant la lettre şi de la adolescentele nu neapărat liliale (deşi episodul cu Annelise constituie una din paginile cele mai poetice ale romanului) la brutăriţa plăvană din care emană un aer frust de senzualitate bovină. Absurdul şi grotescul sunt adesea prezente şi în aceste portrete, şarjele, gustul pentru „simţul enorm şi văzul monstruos” funcţionează din plin şi aici, căci în spatele apetitului sexual al eroului desluşim mereu rictusul dezabuzat al unui misogin înrăit, iar jurnalul donjuanesc al lui e mai curând o comedie a feminităţii, cu tuşe ce pot atinge un ridicol imens.

Celălalt protagonsit al cărţii lui Groşan, Iuliu,  care stăpâneşte magia cernelii şi scrie cu anticipaţie lumea, e un fel de Puck optzecist, disimulează sub aparenţele lui de scriitoraş provincial însuşi spiritul iluzionist al ficţiunii, apare în ipostaza unui traficant de miraje care lasă impresia că ar putea modifica după bunul său plac realitatea, dar de fapt acet lucru este la îndemîna oricui, pentru că această realitate s-a convertit de mult în ficţiune, astfel că veleităţile demiurgice ale personajului pleznesc în final ca un balon de săpun: câteodată realitatea poate fi mai ficţională decât însăşi ficţiunea. Aici se ascunde poate partea nevăzută a comunismului românesc, care nu a fost în definitiv decât o uriaşă escrocherie. (Iată că intuiţiile unui prozator de marcă se întâlnesc aici cu observaţiile unui analist politic de talia lui Daniel Barbu, cel din „Republica absentă”).

În jurul celor două personaje principale, cărora poate că ar trebui să-l adăugăm şi pe Willy, epifanie tragi-comică a păcălitorului păcălit, Ioan Groşan reuşeşte să adune câteva din eşantioanele umane cele mai semnificative ale „circului ceauşist” (nu lipsesc politrucii şi securiştii ridicoli, dar nu inumani), dând contur unei faune, care în ciuda abundenţei de comic, e total lipsită de veselie. Căci Un om din vest e un roman vesel şi jucăuş numai în aperenţă. Groşan a reuşit de minune (cu acel duh de farsă ce-l caracterizează) să disimuleze, sub aparenţele aventurii groteşti, o temă de o gravitate extremă: carnavalul social (motiv prin excelenţă caragialesc), la fel de actual şi astăzi ca şi în zilele comunismului, motiv suficiebt pentru a aştepta cu nerăbdare volumul al doilea. Iar mijloacele literaturii de divertisment la care recurge scriitorul destul de frecvent nu sunt decât nişte instrumente de seducţie, furate probabil din infailibilele reţete ale Sanepidului. Se pare încă că până acum o parte din criticii cărţii s-au dovedit mai retractili decât femeile din roman, seamănă mai curând cu directoarea căzută-n latrină decât cu angelica Annelise, iar o asemenea lipsă de dispoziţie pentru jocul seducţiei ne uimeşte. N-a spus parcă Ortega y Gasset că  exerciţiul critic ar trebui să fie o formă de amor intellectualis?” (Octavian Soviany)