Ai carte, ai parte 

“Viaţă de aruncat” de Bogdan O. Popescu, Editura Polirom, 2011

Posted by on 6/25/12 • Categorized as Postcard Opera

Bogdan O. Popescu a publicat în anul 2011 primul volum de proză scurtă, după ce îşi obişnuise publicul cu volume de poezie. “Viaţă de aruncat” (Editura Polirom) i-a adus numeroase comentarii din partea publicului cititor şi cronici literare pozitive. Redăm cronica literară publicată de Alina Purcaru în revista Observator Cultural: 

 

“Proza lui Bogdan O. Popescu, adunată în volumul de debut, Viaţă de aruncat, a avut parte de un teren de receptare prietenos. Poemele lui, tandre, ironice, tuşante, jucate cu imaginaţie în volumele publicate pînă acum i-au crescut lui Bogdan O. Popescu, (neurolog reputat, pentru cei nefamiliarizaţi cu fişa biografică a autorului) cota şi capitalul de valoare – dar şi de simpatie! – printre critici, ca şi printre cei care gustă poezia la zi. Prefaţa lui Mircea Cărtărescu, care însoţeşte şi dă votul de încredere acestui debut, a cîntărit şi ea, fără îndoială, în formarea acelui greu definibil halou de aşteptare, pe care fiecare carte proaspăt apărută îl generează.

Volumul, încă de la titlu, anunţă tonul care va lega cele opt proze strînse aici, multe dintre ele publicate anterior în cîteva reviste literare, după cum are grijă să anunţe prozatorul chiar de la început. Dacă, în majoritatea poemelor, dezabuzarea şi sarcasmul molipseau doar din subtext sau aluziv tonul, în proză raportul se răstoarnă: vocea care are autoritate asupra poveştii glumeşte mai rar şi nu se mai lasă vrăjită, emoţionată sau întărîtată de tentaţiile realităţii, oricît de provocatoare. Orizonturile senine se estompează şi rămîn lipsa de sens, frustrarea, dezamăgirea, resemnarea sau autoiluzionările de conjunctură, ca unice coordonate ale destinelor încapsulate în aceste proze, radiografii ale eşecurilor, ale încercărilor prost focalizate, în care speranţa se citeşte greu şi foarte rar.

Acesta ar fi registrul afectiv în care construieşte, la prima carte, prozatorul Bogdan O. Popescu. Personajele-pretext pentru aceste ficţiuni sînt indivizi aduşi de propria neatenţie sau prin voia hazardului într-o stare de placiditate, în acel punct al vieţii de unde nu prea mai există drum înapoi şi nici variante de fugă din faţa spectrului ratării. Camuflat în rutină, în false împliniri sau în detaşare mimată, eşecul îşi pune pecetea pe majoritatea biografiilor care-l interesează pe prozator, ca material de lucru.
Fuck 30 years, de pildă, este o proză centrată pe un tipic moment de criză din viaţa unei femei cu tipologie lesne încadrabilă (ambiţii, carieră, Volvo, ore suplimentare, statut peste mediu, jogging, sală, piscină etc.). Ca o umbră a vetustei Mrs. Dallaway, eroina, o „doamnă X“ a generaţiei Up in the air, se trezeşte, în preajma petrecerii aniversare, faţă în faţă cu lipsa de consistenţă a propriei vieţi, pe care se amăgeşte că e stăpînă. După un moment de panică – acutizat şi de boala incurabilă a unui prieten, pe care fuge să-l viziteze la Bruxelles – reintră în dispoziţia flegmatică, antidotul perfect pentru deruta existenţială: „ Petrecerea nu a fost mai reuşită decît înainte, dar nici măcar nu i-a mai părut rău“.
Nu altfel îşi gestionează prezentul lipsit de realitate Ion, personajul prozei Drumul către gol, un alt individ care aleargă fără să-şi dea prea bine seama de ce o face, un alt absent din propria biografie. Imaginea în care e fixat în finalul povestirii îl rezumă la virgulă: „Atît de epuizat, nedormit, nemîncat, nemaiavînd timp să facă nimic în vîltoarea acestei vieţi absolut nebune“. Toate aceste personaje nici nu stau în picioare ca indivizi cu biografii distincte. Ele spun „povestea lui orişicine“, reluată indiferent de cartea de identitate. Interşanjabili, majoritatea protagoniştilor prozelor lui Bogdan O. Popescu nu funcţionează după bunele reguli ale prozei (realiste sau nu): sînt simple receptacule pentru stări, frămîntări clinice, aparţinînd tuturor şi nimănui anume. Sînt destinatari ai unor mesaje din care, altă dată, acelaşi autor a făcut poezie, fizionomii în eboşă care, pentru a căpăta cea de a treia dimensiune, au încă nevoie de lumini şi umbre. Materialul de lucru e pus pe masă în acest volum de debut, parte deloc lipsită de greutate. Maniera şi tehnica rămîn însă de rafinat pentru următoarele.
Proza anunţată aici nu merge pe varianta mizelor minore şi fără risc, chiar dacă situaţiile-cadru sînt luate din viaţa comună: ni se propun scurtmetraje din călătoriile cu metroul, frînturi din discuţiile taximetriştilor sau, cum se întîmplă în Şobolanii se lovesc de ziduri, instantanee din vîltoarea frămîntărilor încercate de nişte liceeni cu ambiţii literare. Proza în care Bogdan O. Popescu pare că a investit cel mai mult e şi printre cele mai slabe din volum. Poveste a îndrăgostirii unui adolescent, Mihai Albulescu, de Iustina, o tînără profesoară întîlnită într-o tabără de creaţie, poveste cu cenaclişti şi idealisme adolescentine, dar şi istorie a spulberării lor, Şobolanii se lovesc de ziduri se ţine din puţin la toate nivelurile. Ca „documentar“ cu focalizare pe elanurile febrile ale unor puşti care, la sfîrşitul anilor ’80, se visează scriitori, textul lui Bogdan O. Popescu ratează tocmai realismul acelui tumult de emoţii, căutări şi nesiguranţe care dau trăsături foarte distincte chipurilor întîlnite, de regulă, într-un grup literar sau pe lîngă un cenaclu. În ciuda retoricii şi a gesticulaţiei, cel din care face parte Mihai Albulescu e amorf, uniform, cu excepţia firavă, şi ea, a lui Stancu, pranckster-ul grupului. Şi acesta e însă distribuit în cîteva scene false, care, departe de efectul comic vizat, încarcă inutil materialul epic. Am să dau un singur exemplu. Trezit din somn de Severică, un supraveghetor agresiv, „anunţător de înviorare“, Stancu, unul dintre colegii din tabăra de creaţie, se trezeşte improvizînd brusc versuri, cu capul în pernă şi cu ochii cîrpiţi de somn: „Bă, da’ mai plimbă-te de aici de claxon spart cu poezia ta cu tot de mazeta taberei care faci în zori pe dacu’ – mai bine miroase-mi macu’ şi pupă-mă pe şperaclu cînd citesc pe la cenaclu“. Mai toţi comilitonii lui Mihai Albulescu sînt amatori de astfel de improvizaţii, cu acelaşi efect.
Chiar idila dintre Mihai şi Iustina, „iubirea vieţii lui“, e construită schematic, anunţată mai mult, iar nu crescută din scene şi detalii convingătoare, sub ochii cititorului. Iar intervenţiile metatextuale ale unui autor-narator nu remediază prin nimic o poveste lungită greoi şi necurăţată de aluviuni epice nenecesare (flashbackuri în perioda farselor din anii mai mici de liceu, o buclă narativă dintr-un vis al unui coleg de tabără, menit să amuze, inserţii de versuri parodice, din aceeaşi etapă artistică: „Cri cri cri/ Profă gri/ Nu credeam c-ai să mai vii/ Eu aveam chef de dezmăţ, /Acu, tre’ să stau să-nvăţ“ etc.).
O proză albă şi una dintre cele mai izbutite, cu un final care în cinematografie ar avea ca echivalent tăietura fraţilor Dardenne, esteJurnalul unei călătorii imposibile. Este un text subtil, cu tuşă nordică, în care planul secund ţine, de fapt, greutatea piesei. Sfîrşitul retezat, de tip no comment, pare să i se potrivească prozatorului mult mai bine decît finalurile căutate, rotunjite, în care persistă încă vocea autorului. Povestirea care dă şi titlul volumului e un scenariu-metaforă pentru un love-story eşuat, îngropat sub avalanşa de obiecte pe care femeia (odată) iubită le îngrămădeşte în casă; o victorie a inanimatului asupra viului, amintind de fixaţiile lui Pynchon.

Viaţă de aruncat e un volum în care Bogdan O. Popescu şi-a „exorcizat“ vechi filiaţii, şi-a permis să testeze mecanisme narative, în căutarea unuia compatibil, s-a lăsat în voia jocului cu literatura fără cenzură. L-au sedus şi livrescul (nu rareori cuplurile din povestirile lui îşi testează compatibilitatea şi prin confruntarea listelor de lectură, Mihai Albu pleacă în armată cu trei volume de căpătîi în geamantan ş.a.m.d.), şi autoficţiunea selectivă, şi micile jocuri metatextuale. După tatonările de început, potenţialul pentru o proză curată, de observaţie, dar şi pentru varianta opusă, barocă, extravagantă, fantastă (cum e fragmentul despre casa carnivoră, demonică, din Şobolanii se lovesc de ziduri, de pildă) se arată suficient de flexibil pentru noi încercări. După acest prim volum, secretul pare să stea în doze mici, luate separat.”



Comenteaza

You must be logged in to post a comment.